Printre rânduri

Nu cred că e vreun om suficient de liber, relaxat şi bine dispus să citească noua Lege a Învăţământului cap-coadă, cu creionul în mână.
N-au citit-o ei, cei care au fabricat-o, n-au citit-o, probabil, nici cei care trebuie să se ţină după ea, de ce s-o fi conspectat noi, care mai bine ne-am apleca asupra Legii Eutanasiei, ca alternativă a Legii Pensiei?

Totuşi, eu am răsfoit-o niţel, să văd dacă mint ăştia la televizor.
Nu mint!

Şcolile vor fi conduse de-acum înainte de un amestec trifazic, în părţi egale, de părinţi, administraţie locală şi dăscălime.
Cum administraţia locală e, de regulă, formată din bătuţi în cap cărora nu prea le-a fost dragă şcoala, dar sunt pasionaţi politruci iar părinţii sunt grupul acela de bocitoare care se lamentează că odraslele lor îşi pierd prea mult timp cu învăţatul, profesorilor, cu 33% putere de decizie, le mai rămâne suficientă autoritate să stingă lumina după ultima oră de curs, să nu se facă risipă de curent la vreme de criză.

M-a pus pe gânduri însă capitolul privind structura învăţământului preuniversitar care ia pe rând toate categoriile de copii, inclusiv pe cei cu dizabilităţi şi le garantează drepturile, în mod democratic.

Primii aduşi în discuţie sunt copiii minorităţilor.
Aici legiuitorul era odihnit şi a descris formele de grijă ale Statului faţă de aceştia, amănunţit. Se specifică până şi faptul că “elevii apartinând minoritatilor nationale care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învata în limba lor materna, vor fi sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiata scoala cu predare în limba minoritatii respective sau vor primi cazare, masa gratuita în internatul unitatii de învatamânt cu predare în limba minoritatii respective unde au fost scolarizati.”

Abia la finalul capitolului vine vorba de “copiii capabili de performanţe deosebite”.
Despre aceştia, probabil, făcătorii legii şi-au amintit mai pe seară, mai pe oboseală, aşa că lor li se dedică un singur articol în cinci paragrafe.
Fireşte, şi lor li se asigură! Tabere, simpozioane, concursuri şi altele, ceva burse şi alte forme de sprijin, în condiţiile…, conform normelor…

Adică dacă tot sunt aşa deştepţi, să se descurce, n-o să li se explice şi lor, mură-n gură, ce face Statul pentru ei.

N-am citit mai departe fiindcă mi-e destul de limpede.
Ştiu că o lege se ocupă întâi de normă şi apoi de excepţie. Ştiu că nu era să se înceapă cu ăştia, deosebiţii, puţinii…

Dar textele de lege se mai citesc şi printre rânduri. Ori, dintre cele câteva rânduri dedicate sintagmei “performanţe deosebite” , răzbate nerăbdare şi sictir.
Aproape că mă miră absenţa unei introduceri de genul: “Dacă totuşi, prin absurd, în ţara noastră ar exista copii capabili de performanţe deosebite, apoi fiţi siguri că, într-un fel sau altul, se va ocupa Statul şi de ei, cumva.”

Nu zic mai mult.
Restul e, şi la mine, printre rânduri…

Einstein, pentru o secundă

Mai serile trecute, la polimagazinul din colţul străzii, clienta de dinaintea mea a cerut factură la bon.

Mica hârâială previzibilă. Că de ce. Că-mi trebuie în contabilitate. Păi aveţi bonul. Nu, că sare de-un milion. Păi de ce n-aţi spus de la început. Uite, că nu mi-am dat seama.

Casiera a lăsat o badigardă să ne ţină de urât şi-a plecat după facturier. N-a lipsit decât vreo câteva minute, dar nouă, codiştilor, ni s-a părut un veac. Ăştia care aveam coş de plastic, l-am pus pe podea. Ăia cu cărucior au rămas în poziţia iniţială, bine mersi. Nimeni nu zicea nimic de rău. Eram cinci aşteptători înţelegători care ne-am făcut vreo zece, până a apărut domnişoara cu tipizatul special. Nu-mi venea a crede că n-o ceartă nimeni pe cea care ceruse factură. Doar păzitoarea înclina din când în când capul spre umărul drept, exprimându-şi pe muteşte dezaprobarea faţă de incident.

De îndată ce s-a întors aproape alergând, fata a început să se mişte ca melcul, cu precauţie infinită, parcă avea de gând să purceadă la vreo intervenţie chirurgicală. A presat foarte bine foaia la cotor, să stea carneţelul deschis ca lumea. A scos dintre file un cartonaş tăiat pe măsură fiindcă o încurca. L-a scos exact de unde ar fi trebuit să-l lase în pace. S-a uitat la el, bănuind că nu era chiar degeaba acolo. Abia acum o încurca şi mai mult. L-a pus alături, pe masă.
Aia, pretenţioasa care voise documentul, tăcea. Nu i-a zis că foile sunt autocopiative şi se mai strică vreo trei facturi ulterioare, dacă a scos cartonul. Răutate tipic femeiască.

Au apărut primele ţîţîieli şi ufff-uri la coadă.
Mai stăm mult? Trebuie să scriu o factură, nu vedeţi?

Nu era deloc ţâfnoasă. Vorbea aşa, ca prin vis. Am întrebat-o direct: e prima factură din viaţa ta? A recunoscut că da şi m-a lăsat să i-o completez eu.
Când am ispăvit, se uita la mine de parcă eram Einstein.
O clipă, m-am şi simţit.
După care a venit rândul meu, mi-a bătut bonul şi a vârât ea marfa în pungă, nu m-a lăsat pe mine s-o fac, aşa cum e se întâmplă de obicei.

Mă gândeam la episodul ăsta, citind prin ziare că se schimbă legea învăţământului, scoala obligatorie se scurtează cu un an, se mai reduce programa, că e prea stufoasă…
Habar n-am ca ce s-ar putea angaja, în viitorul apropiat, un copil cu nouă clase.
Vânzător? Supraveghetor de magazin? Casier?
De ce nu?

Între timp ne mai policalificăm noi, ăştia bătrâni. Învăţăm cântărirea, felierea, schimbatul rolei în casa de marcat, scrisul de mână al unei chitanţe şi sigur ne vom descurca în viaţă, măcar ca şi până acum.

Bă, sunteţi mâncaţi!

Mulţi dezbatanţi ai politicii româneşti au zis serile astea, la televizor, că ce să ne mai întrebăm dacă îndelung stenografiatul Voicu e vinovat sau nu, dacă intermedia şpăgi pentru judecători sau interna Căşuneni la Elias, e suficient să te uiţi la el să-l vezi cum arată…

M-am uitat.
Mie mi se pare că arată mâncat.
Ca mulţi alţi politicieni şi/sau intelopi de-ai noştri, indiferent de partidul din care fac parte sau pe care îl au sub control.
Multă fleică pe ceafă, în fălci, pe abdomen şi câte cinci mititei la fiecare mână.

Toţi par mâncaţi , dar nu sătui.
Aşa că se îndestulează în continuare, la “Select”, discutând domestic probleme de sănătate. Fiindcă au! Fapt confirmat şi de avocaţi, care detaliază cum şi când li s-au scos firele.

Colac de fire peste frumuseţe de pupăză, problemele de sănătate s-au agravat azi-noapte. A fost nevoie de ambulanţă, de spitalizare…
Ştim ce urmează: un nou episod din filmul “Prea bolnav ca să facă pârnaie”. Care pârnaie “îţi decimează fiinţa umană”.

Iar mă uit la fălcile de buldog ale lui dom’ Voicu. Puţină decimare nu i-ar strica.
Mai scapă de colesterol, îi mai scade tensiunea.
Nouă, nu. Şi nici n-o să ne scadă, până n-o să apară vreun judecător care n-a mâncat, n-a băut la “Select”, şi totuşi are snagă în el să strige “Bă, sunteţi mâncaţi!” .

Apoi să bată cu ciocănelul în masă.

Mile

“Vreau să fiu om de zăpadă, să nu fiu deloc complicat. Să mă poată face şi desface oricine din trei bulgări rostogoliţi.” – zice Mile.

Numai că el s-a născut complicat. Ca un Om de Om, nu ca un Om de Zăpadă.
Sau poate că era un Om de Zăpadă care trecuse Iadul şi Baghdadul, văzuse şi trăise multe şi trebuia să se odihnească.

Şi primăvara, Oamenii de Zăpadă se topesc...

Cum e să fii dat afară din serviciu, de bun ce eşti

Ziarul Gândul preia o ştire amuzantă: o ciobăniţă germancă, pe nume Lala, va fi dată afară din poliţie fiindcă nu vrea să înveţe să fie agresivă. Pur şi simplu n-are chef!
Asta chiar că mi se pare o ştire.
Amuzamentul poate deveni triplu, dacă parcurgeţi articolul.

În primul rând adevărata Lala, cea pacifistă, poate fi urmărită în filmuleţul preluat de autor de pe protv şi chiar că e simpatică.

În al doilea rând, cum probabil aranjorul colajului text-foto nu avea nicio poză de-a Lalei, s-a gândit că e suficient să alipească imaginea unui ciobănesc german, să scrie sub ea “Lala, câinele dat afară din poliţie pentru că este prea blând” şi să plece în weekend. Mulţi văd, puţini cunosc la câini.

În al treilea rând, există un comentariu scurt şi savuros la articol, făcut de unul, Ionuţ, cu ceva mai mult spirit de observaţie:
“În poză este un câine bătrân, cu părul albit pe la bot.
Mergea la fel de bine şi o poză c-un cal. “

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar am râs cinci minute cu lacrimi.
Sper să râdeţi, măcar două secunde, şi voi. Că nimic nu-i mai sănătos ca râsul.

Să-nvăţăm să spunem NU!

Tipu’ ăla, americanul care s-a dus tocmai pe Lună ca să rostească “Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire” a fost, aşa cred eu, unul dintre cei mai citaţi cuvântători ai planetei, până mai ieri-alaltăieri.

De două zile, pe lista cuvântătoarelor citabile, a intrat încă un tip, Funeriu.

Dacă fraza lui Amstrong o fi fost îndelung studiată la sol, înainte de numărătoarea inversă, în aşa fel încât la capitolul imagine, prima aselenizare umană să devină importantă şi pentru orice băiat care mânuieşte unelte precum coasa, biciul şi toporul, fraza ăstuia de-al doilea, nu numai că n-a fost selecţionată de o echipă de psihologi, dar n-a fost analizată nici măcar de rostitorul ei, înainte de-a o scăpa pe gură, ca pe un râgâit benefic după bicarbonat.

“Aţi văzut vreun profesor sau un funcţionar al statului să moară de foame din cauza salariului?"

Adevărul e că nu.

Am văzut pensionari care-şi cumpără UN crenvursti de pui sau DOUĂ felii de parizer. Nu numai că nu mor de foame, dar îşi mai şi permit să mănânce surogate de carne, să se ghiftuiască, netrebnic, cu UNA SUTĂ grame amestec făină de oase, zgârciuri tocate şi aditivi cât cuprinde.
Am văzut tineri privind atent, ca pe un film de Milos Forman, fructele din raionul de fructe, muşchiuleţii din raionul de muşchiuleţi şi punând apoi în coş o cutie de margarină Rama, cu gust de orice-ţi doreşti.

Posibil ca unii dintre ei să fie profesori sau foşti profesori.
Dacă umblă prin magazin cu coşul de plastic, înseamnă că sunt încă vii. Dacă sunt încă vii, înseamnă că nu sunt morţi de foame. Dacă nu sunt morţi de foame, atunci ce dracu’ mai vor?
Unde a exagerat domnul ministru al şcolirii neamului?
Niciunde!

A pus doar punctul pe “i”-ul din inaniţie, definind clar limita dintre trai decent şi trai nesimţit.
Asta tot încerca să explice şi premierul, recent, în cel mai scurt şi argumentat discurs pe care l-ar putea ţine un premier : un pumn în masă.
Dar cum domnia sa are toate grijile ţării pe cap, nu doar grija profesorilor, era normal să nu fie atent la nuanţe.

Noroc că a venit domnul Funeriu, acest lunatic de România, să ne deschidă ochii şi să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, formulând, cu mult rafinament, un adevăr incontestabil, fiindcă, atenţie, întrebarea nu era dacă se moare de foame, în ţara asta, ci dacă am văzut noi, cu ochii noştri, pe cineva murind de foame.

Şi-atunci revin şi retractez ce-am zis mai sus: că i-a scăpat întrebarea cu pricina, pe negândite...

Cu siguranţă că ea a fost temeinic pigulită înainte de-a fi lansată în eter, astfel încât să nu admită decât un singur răspuns: NU.

Funeriu ăsta, parcă începe să-mi placă! Tocmai ne învaţă să spunem NU!

Şi-atunci, noi ce mai aşteptăm?

Joia dulce

Azi, până la 17:50 nu s-a întâmplat nimic interesant. Deşi era joi şi purtam ceva violet, cum a zis Şobolanul Rozaliu că e mai bine, ziua a decurs într-un oranj liniştit. Ca toate zilele de la 6 decembrie încoace.

La 17: 50 a sunat telefonul.
O voce zglobie dar înfiptă, care s-a recomandat. Am uitat instantaneu cum o cheamă. Zicea că domnul X (o cunoştinţă) a sfătuit-o să mă contacteze, eu fiind o persoană foarte deschisă la nou, adaptabilă, receptivă…
Pe scurt, tipul mă ridicase în slăvi ca să scape de ea, dar pe moment, în prostia-mi, am crezut că-mi face vreo ofertă de colaborare la ceva plăcut, din care ies bani dar nu simţi că munceşti.
I-am zis “vă ascult!”, pe cel mai receptiv la nou ton de care sunt capabilă.
Zice:
- Reprezint agenţia de asigurări (lampa entuziasmului a pornit să fileze) Alico şi vreau să vă propun trei pachete inte - ( aici s-a stins de tot) – resante, pensia privată, asigurarea de viaţă şi asigurarea de sănătate.
În bezna dezamăgirii, mi-am aprins o ţigară şi i-am zis:
- Aţi pierdut trenul cu pensia privată. Am 50 de ani. Ratele anuale m-ar cocoşa.
- Dar mai aveţi încă CINCISPREZECE ANI! Conform noii legils…
- Să trecem peste asta, zic.
- Ba să nu trecem! Veţi munci până la 65 de ani.
- Poate că nu, zic, nu vreau să vă pierdeţi timpul cu mine, nu cooperez la pensie privată.
- Atunci o să încheiem o asigurare de viaţă, zice.
- Nu-mi asigur viaţa, domnişoară! Mie îmi place să trăiesc riscant. Nu sunt clientul potrivit.
- Dar ştiţi cât de mari sunt cheltuielile de înmormântare, acum? Un ajutor de înmormântare ar fi, pentru familia dumneavoastră..
- Domnişoară, zic, ştiu cât sunt cheltuielile de înmormântare, fiindcă am avut recent una, în familie, dar nu mă interesează oferta. Aş vrea să încheiem discuţia.
Eu tot încercam să fiu politicoasă, că n-aş fi vrut să-i pricinuiesc domnului X neplăceri, dar chiar n-aveam chef să-mi calculez cheltuielile la un posibil deces personal.
Fata nu se lasă şi atacă asigurarea de sănătate. Aici eram blindată. Am! Adică posed. Un medic de familie pe care nu l-am văzut niciodată şi-mi doresc să nu trebuiască să-l cunosc, plătesc cota legală, nu mă formalizez, când am nevoie de doctor, apelez la doctori prieteni, de regulă nu mi se primesc “atenţiile”, prin urmare…
Zice:
- Să presupunem că v-aţi îmbolnăvi de cancer.
Cred că mi-a crescut discret tensiunea:
- E joi după amiaza, duduie! Ora 18. N-am chef să presupun că m-aş îmbolnăvi de cancer. Nu vreau să vorbim despre asta!
E de neobosit! Reia imperturbabil:
- Nu spun că aveţi cancer, dar s-ar putea să vă îmbolnăviţi de cancer, la un momen'dat. Ştiţi cât costă un transplant de măduvă? De ce credeţi că există anunţurile umanitare? Vreţi să ajungeţi în situaţia disperată, să strângeţi bani din donaţii? Nu-i mai bine…?
Am închis.
Şi m-am întrebat dacă şi asta e o tipă din aia care munceşte peste program, în disperare, să-şi impresioneze patronii.
Dacă da, atunci, bine…