Femeia cu barbă

Aţi observat ce de câini vagabonzi umblă pe străzi şi ce puţine pisici?
Vă daţi seama ce bagaboante sunt pisicile?
Mai reduse ca dimensiuni decât colegii lor, căţeii, pisicile nu umblă, se insinuează, parcă plutesc, parcă dansează la bară, parşive, nu se apropie niciodată suficient să le mângâi, nu-ţi mănâncă din palmă, nu dau din coadă, o încordează aşa, cu subînţeles, încep orice propoziţie cu “Mi-au…”
Pârăsc într-una, se plâng…
Adică ce “mi-au…”?!
“Mi-au… luat drepturile, mi-au…interzis accesul în bloc, mi-au… aruncat un os, ca la câine…”
Prinţesele delaţiunii!
Câinele, idiot, dacă-l întrebi: "ai mâncat, bă, azi? Ai unde dormi la noapte?", răspunde ca ţiganu’: “ham!”
În condiţiile acestea, mi se pare firesc să înceapă doar prigoana căţeilor.
E logic, în context.
E, nu doar logic, ci şi necesar.
Fabrica de zgomote lucrează la foc continuu.
Facem descinderi la domiciliu după bolnavul închipuit, eliberăm puşcăriaşi în mod eronat, dăm în urmărire generală piocianicul şi condamnăm la moarte câinii comunitari.
Toate astea în răpăit de tobe, sub reflectoare, cu fanfara la capacitate maximă, lume, lume, fii pă fază, intră-n scenă femeia cu barbă…

În vremea asta, femeia fără barbă taie “corentul” presei la Parlament, în condiţii de maximă banalitate şi discreţie.

Ce urmează?

Mă bucur, mai vreau şi mă râz, patria mea!…

Mă bucur că am avut dreptate. Încă de-acum o lună am scris, printre rânduri, că actualul ministru al învăţământului se apleacă atât de conştiincios în faţa nevoilor (cerinţelor) naţiunii conlocuitoare de-a învăţa exclusiv în limba ei maternă, la orice nivel, încât n-a mai fost capabil să se îndrepte de şale şi-a rămas aşa, încovoiat, de dragul unor băieţi culţi şi fermecători din Guvern care poate n-au patru case, dar “doi case” tot au şi fac “un majoritate” când e vorba de vot pro-portocaliu.

Mă bucur că doamna doctor Monica Pop a apucat să povestească măcar câteva aventuri de-ale spitalelor, în ceea ce priveşte achiziţiile de consumabile, făcute cu bisturiul Ministerului Sănătăţii în coastă. Sigur că, emisiunea numindu-se “Ora de foc”, cei doi moderatori au avut o curiozitate moderată faţă de asemenea dezvăluiri, fiindcă dacă ar fi aţâţat-o cu întrebări, se punea de-un incendiu şi focul nu s-ar fi stins cu simple ridicări din umeri ale actualului ministru, informat mai ales asupra efectelor nocive ale maionezei asupra omului sănătos şi mai puţin asupra efectelor piocianicului asupra aceluiaşi, spitalizat însă.

Mă bucur că avem probleme cu câinii comunitari şi că orice articol pe tema aceasta atrage interesul cititorilor mai ceva decât proiectul Roşia Montana.
Mă bucur că sosesc, în urma haitelor de maidanezi, care trebuie de urgenţă rezolvate, cohortele de porci şi găini care au dreptul la un trai decent, în condiţii omeneşti.

Mă bucur că se votează coplata în sistemul sanitar, în aşa fel încât vor exista, în sfârşit, nişte bani siguri şi direcţi către sănătate, pentru că cei strânşi prin asigurări iau, oricum, căi lăturalnice şi nu mai ştie nimeni de soarta lor.

Mă bucur că de 1 Mai, la mare, vor defila chelneri, cameriste, recepţioneri şi bucătari, probabil că trebuie să-i mai vedem o dată, pentru ultima oară, înainte de-a nu mai ajunge niciodată la mare pentru că nu vom mai avea nici pe unde, nici de ce şi nici cu ce.
Mă bucur că Elena Udrea ne dă Andreea Bănică şi Puya, în concert de 100000 de euro pe litoral, în timp ce pe noi ne ia Gaya!

Mă bucur, ader, îmi place, voiesc mai mult, mai multă robertă anastase, mai multă ebă, mai mult videan, la videan vreau bis, vreau să-l cheme o televiziune care nu dezinformează, să-l prezinte pe cucernicul domn TAKE, tipul care i-a vândut pământ pentru mausoleul personal de la Snagov, vreau maşini sburătoare care se alimentează cu scuipat, vreau !...

Vreau un loc sigur, bun, la geam, la parterul azilului de bătrâni unde-i internează Boc pe muribunzii care suntem.

Şi fiindcă mă bucur şi mai vreau, de aceea mă râz…

Ce se gândi Piticania...

Dacă a văzut c-a dat-o-n bară cu avioanele şi cu tancurile, că astea, aşa măgăoi mari cum sunt, nici nu-i intră decât pe fragmente în câmpul vizual, aşa că nu le poate acorda o privire de ansamblu, să priceapă ceva din ele, măcar să ştie ăsta-i tanc, asta-i avion, înainte de-a da o ordonanţă de urgenţă pentru dotarea tanchiştilor cu paraşute (of, ce prostie am zis!), Piticania s-a hotărât să hotărască în şedinţă de guvern “un grup interministerial care va lucra platforma viitoare a taxei de poluare şi pentru a pregăti strategia României pentru ceea ce înseamnă motorul electric, automobilul electric, pentru că maşină electrică va fi maşina viitorului în zece - douăzeci de ani de aici înainte.”
Smart, nu?
Varianta cu ştecher.
Adică ce se scremea Vlădescu să inventeze noi taxe pe venituri, a venit ăsta, Creatura, şi zbang! – taxă pe ce n-avem încă.
Câţi posesori de vehicule care alimentează la pompă sunt în România?
Mulţi, nu?
Şi dacă nu-s destui, să plătească aceeaşi taxă şi ăia care locuiesc în cătune neelectrificate!

Hipocrat, hipocrit, hipoclorit

Uite, aşa cred că sună declinarea în cazul de faţă şi cu ocazia asta l-am şi rezumat. Pe caz.
Ştiu, se vor trage două concluzii:
1. Spital împuţit.
2. Nu sunt bani pentru Sănătate.
Ni se vor administra tocşouri la şase ore, ca antibiotic, ştirea că directorul spitalului a fost demis ne va fi cel mai bun antiinflamator cu efect prelungit, mâine vom fi în remisie evidentă, poimâine e luni, altă săptămână, altă poveste, Czeke îşi va continua partida de vânătoare cu hăitaşi amuşinînd pe la uşile bolnavilor închipuiţi, cum îi prinde, cum îi dă cu capul de pereţi (nu, nu de pereţii spitalelor, fiindcă se pot infecta şi vor deveni brusc neînchipuit de bolnavi şi costisitori), o să le ridice dreptul de port-batistă în buzunar, o să-i oblige la douăzeci de ani de abţinere silnică de la tuse şi strănut, în felul ăsta se va economisi o grămăjoară de bani, Sănătatea se pune pe picioarele de dinapoi şi…

Adevărul e, însă, la distanţă de un click.
Click pe suma alocată spitalului, click pe lista de necesar, click pe ce s-a achiziţionat. Bun. Ne oprim după al treilea click şi citim ştocu’ cu atenţie. Pare făcut la 'şto: majoritatea doftoriilor spitaliceşti şi consumabilelor sunt “pe zero”, totuşi un medicament pare a fi în cantităţi rezonabile. Ne interesăm care e rulajul lui pe zi şi aflăm că se consumă cam două fiole pe an. Adică e cam supraştoc, chiar dacă ne gândim în perspectiva unui secol. De costat, a costat mult. Cam toţi banii pe care-i avea spitalul.
Păi bine, dom’ director de spital, pe care vă dau ăştia afară, că n-aţi dezinfectat cum se cuvine, la ce vă trebuia vagonul ăsta de medicament şi n-aţi oprit bani de cloramină?

Directorul o să-şi suflece mâneca stângă şi-o să ne facă semn cu arătătorul celeilalte mâini, pe antebraţul dumnealui.
Focalizăm: două fără un sfert. Ora mesei. Marcă scumpă.
Pentru un ceas, domnule director?
El, tot pe tăcute, tot cu arătătorul, o să se împungă iar în propria epidermă, doar-doar vom înţelege că nu numai ceasul e de vină. Mai e şi bronzul. Absolut remarcabil. Bronz frumos, rezistent, de om care stă la soare numai până-n ultravioletele rele, pe urmă iese la shopping.
Cât? Am putea noi să-l întrebăm.
O lună, ar binevoi să ne răspundă.
O lună la Mamaia, domn’ director?!
Nu, la Miami, o să zică el, după care n-o să mai zică nimic, fiindcă n-o să-l mai întrebe nimeni, că, oricum, nu mai e directorul spitalului.

Plăcinta cu brânză

lui Augustin Rădescu

Da. 1968, august. Când au căzut tancurile peste Praga.
Sigur că-mi amintesc!
Eram la mare.
Aveam opt ani.
Tata, mama, Caliţoii şi domnu’ Munteanu stăteau la masa din grădină. Doamna Munteanu era pe cale să ne aducă o plăcintă cu brânză abia scoasă din cuptor.
Nu-mi amintesc dacă era seară sau dimineaţă. Nici dacă era ora mesei , ori devenise ora mesei, din pricina plăcintei.
Tata juca table cu Munteanu. Caliţoiu chibiţa.
Mama şi cu mama Caliţoilor mici se plictiseau politicos.
Noi, copiii, jucam “Nu te supăra, frate!”. Caliţoiul mezin, Marius, se supăra non-stop. Nu-mi păsa, fiindcă mie îmi plăcea de ăla mare, de Doru, fiindcă rostea “r”-ul altfel decât noi, rostogolit.
Era linişte, nu se auzeau decât zarurile – zdrrr!, cam ca “r”-ul lui Doru şi pulurile – tac, tac, tac, “patru-doi”, zicea domnu’ Munteanu, “poartă-n casă”, era mereu abţiguit, noapte - zi, de-aia nu-mi amintesc dacă era seară sau dimineaţă.

Pe vremea aia, dacă era zi urâtă, înnorată, nu se încorda nimeni, o lăsai să treacă de la sine, nu voia nimeni să “scoată untul” din mare, pierdeai prăjeala la soare, câştigai o zi de curte cu gazdele, cu prietenii de concediu, era un fel de “zi liberă” în vacanţă.

La un moment dat a apărut val-vârtej Alié, turcoaica, avea un păr negru, perfect, până la brâu, era frumoasă, până şi eu, o idioată de opt ani, ştiam că e frumoasă.

Gazda noastră, doamna Munteanu folosea un cuvânt urât în legătură cu ea, nu zicea niciodată, direct, “Alié”, zicea “curva de Alié” când vorbea despre ea şi se uita la domnu’ Munteanu să-l sfâşie din ochi, tata devenea plictisit şi domnul profesor Caliţoiu devenea inert. Mama şi doamna Caliţoiu înfloreau discret.
Chestia asta se petrecea de două, cel mult trei ori pe zi.

Acum, Alié venise pentru cu totul altă problemă decât împrumuturile ei zilnice de zahăr, condimente, ulei şi alte pretexte.
A întrebat doar dacă avem un radio şi să-l deschidem.
Domnu’ Munteanu s-a conformat, nu era genul de femeie pe care s-o întrebi “de ce ?”

Apoi zarurile nu s-au mai auzit, doar vocea cu timbru spart şi altfel de “r” graseiat a urlat în continuu din aparatul de radio, tata s-a uitat la mama într-un fel anume, cu altă culoare de ochi, Munteanu s-a tezit brusc din beţie şi a devenit atent, Caliţoiu s-a ridicat în picioare ca să asculte mai bine şi plăcinta cu brânză nu l-a mai interesat.

Noi, copiii, am continuat să ne jucăm jocul nostru, cu sentimentul că ceva grav se întâmplă. Cu atât mai grav, cu cât nimeni nu ne trimisese la culcare.
Şi, recunoscători, ne-am mâncat plăcinta cu brânză, ca şi cum ar fi fost ora mesei.

Şi mâine e o zi...

Sunt convinsă că toată blogărimea o să analizeze cu seriozitate problema - de ce cad avioanele când li se opresc motoarele şi tancurile nu.

Mai cred că unii se vor ocupa să devoaleze secretul militar – cum a făcut armata să meargă tancurile prin nisipul fierbinte.

E posibil ca “Diacritica” să dea cu avioanele de pământ (de parcă n-au căzut şi aşa destule) şi să-l întrebe pe Boc dacă noi ne mai permitem luxul să aşteptăm până ce “avioanele vor găsi soluţii să nu mai aibă probleme cu particolele de nor vulcanic”. Dacă e nervoasă, nu exclud posibilitatea să-l atenţioneze pe acelaşi nefericit că se zice corect “particule”, cu “u” şi, ca să nu mai greşească, se poate gândi la “testicule”, tot cu “u”.

Nutresc speranţa că, măcar unuia o să-i treacă prin minte că Boc nu i-a pus întrebarea aceea lui Oprea fiindcă avea vreo curiozitate - din câte am observat eu, proştii n-au curiozităţi, au numai certitudini – ci ca să-l pedepsească pentru nesimţirea de-a se fi opus micşorării pensiilor nesimţite din armată, cu voce tare.

Abia aştept să văd ce cloceşte blogosfera pe tema asta!...
Pe mâine şi pe ei!

Mii de scuze, misoginilor!

Aseară am văzut-o iar pe Monica Tatoiu. La Gâdea.

Am văzut-o de vreo trei ori, în total, pe sticlă.
A doua dată când am urmărit-o, îi făcea fii-su probleme.

Ne aflam în plină dramă existenţială, printre ficuşi, trandafiri japonezi, bonzai, primule, loperamizi, epoleţi şi alte plante de apartament.
Sfâşia abisurile meseriei de părinte ca Jacques-Yves Cousteau - abisurile oceanice.
Eu zăceam ca un recif de corali impotent mintal dar pus pe supravieţuire, pe canapeaua din sufragerie.
N-am înţeles de ce o femeie care face bani şi face pe mama afectată, trebuie să facă subiect de interviu. Adolescentul din dotare făcea şi el, ce fac toţi copiii de vârsta lui, făcea opoziţie, undeva, la mansardă. Unde i se oferise totul, avea propriul lui habitat, fără număr.
Nu mai ţin minte dacă puştiul intenţionase să-şi taie venele sau să şi le lase lungi, cert e că Mama Tatoiu vindea Oriflame cu aromă de lapte matern, adică când venea agentul “door to door”, să te îmbie cu laptele demachiant, tu deja scoteai cu bucurie doosuteşaptişpe mii din buzunar, în semn de solidaritate cu o mamă egală cu mamele de la APACA, care băieţii lor le fac figuri.

M-a scârbit!
În zona aceea de popularizare a propriei afaceri, am fi ajuns să cumpărăm rimel cu ocazia decelării primului chist ovarian al doamnei Tatoiu şi fard de pleoape în semn de adeziune la primele sale tulburări de menopauză.

Aseară era tunsă cu cosorul lui Moceanu şi tot d-acolo dădea citate: că oamenii care-şi iau concediu medical să pună murături necesită descinderi poliţieneşti şi...!

Şi ce, doamna Moceanu? Pardon, Tatoiu!...

Suntem deja o ŢARĂ în concediu medical, prin ordonanţe de URGENŢĂ.

Trei bărbaţi oarecum în continuare politicoşi, încercau să facă faţă feminismului sporadic cu guşă.
Când le-a dat-o p-aia greaua, că doamna Udrea e inteligentă şi a prosperat pe altă cale decât cea pe care o prezumează ei, lui Ciutacu i-a căzut mandibula.
Sper să şi-o recupereze la timp!

Mă uitam aseară la Monica Tatoiu şi le găseam scuze misoginilor.
Mii!...