joi, 29 septembrie 2011

Suntem vecini, ce dracu'!...

Diferenţa dintre un ţigan şi un român se topeşte atunci când ei doi sunt în fază terminală.
Radioterapia îi face să vomite la fel.
Analgezicele opioide îşi pierd efectul cam în acelaşi timp.
Nasul li se subţiază în acelaşi mod şi culoarea aia teroasă, de argilă încă nebăgată la cuptor,  îi înseamnă pe amândoi, identic.
Feţele lor devin  zgrunţuroase ca un calcio vecchio, ochii le fug în cap ca ochii sfinţilor pictaţi în biserici şi tot aşa, ca la sfinţi, privirea li se pierde într-un dincolo necunoscut, pe care ei deja îl ştiu şi încep să se uite la noi -  care suntem dincoace - puţin încruntaţi, dar cu lucirea unei înţelegeri târzii, egală ca intensitate în perechea lor de ochi.
Pe urmă mor, absolut la fel, brusc, dintr-o suflare şi lumea revine la normal: o lumea împărţită în ţigani vii şi români vii care trag spuza, fiecare pe turta lui.

Ţiganul ăsta de 35 de ani care stă să moară de câteva zile şi-o tot întreabă pe nevastă-sa ce păcat are el de plătit şi ea nu ştie să-i spună fiindcă ei nu i-a greşit cu nimic, are o soră.
Soră-sa a venit azi la farmacie şi-a cumpărat un pogon de doctorii care nu-l mai ajută cu nimic. Plânge în neştire cu capul pe tejghea şi zice într-una:
- De ce nu ne-a spus, de ce nu ne-a spus, doamnă, că-l doare ?  Îl duceam la doctori din timp, mă futeam zi şi noapte,  să fac rost de bani, să scape cu viaţă!...

Tac, fiindcă nu-i nimic de spus.

Cândva, cât de curând, una dintre ţigăncile lui o să vină să-mi spună că a murit. Şi eu o să mă ghemuiesc dincolo de tejghea şi-o să zic “Dumnezeu să-l ierte!”. Şi, dac-o fi să cumpere ceva până în douăzeci de lei, n-o să-i iau banii. Şi ea o să insiste să mi-i dea, fiindcă suntem vecini, ce dracu’!...

luni, 26 septembrie 2011

Crescătoria de pisici de la Cotroceni

Nea preşedintele, după ce le-a arătat pisica mogulilor, comuniştilor, bugetarilor, pensionarilor, mămicilor, invalizilor, lui Dinu Patriciu, opoziţiei, olandezilor, ba chiar şi americanilor le-a fluturat o pisică roşie, vopsită, producţie Mosfilm, a constatat că mai are o pisică pe ţeavă şi nu mai are cui s-o arate.
Ia, s-o arate Majestăţii Sale, Regele Mihai! Cum să i-o arate, ca să aibă efectul de “bau!” maxim? Păi, să i-o arate de la coadă. Mâţă cu coadă ridicată, Băsescu trebăluind pe lângă orificiul rozaliu, pe post de naş la botezul unui “prinţică”, nerecunoscut de casa regală. N-a mers! Să i-o arate din faţă, de la gheare  -  rege-trădător, chestii, socoteli. Pauză şi tăcere indiferentă. Să i-o arate de la şira spinării, de-acolo de unde se scoală părul pisicesc, ca parlamentul pedelist care votează împotrivă. N-a izbândit nici aşa, deşi scrisese cu vopsea violetă, pe şira pisicii -  “bietul ex-rege”.
Nu i-a ieşit!
Majestatea Sa e bine-sănătos şi, ori că din cauza vârstei, ori că din cauza altor probleme cotidiene, n-a observat pisica pe fragmente şi, nicidecum, nu le-a îmbucat între ele să facă imagine completă, pisică-pisică.

Aşa se preconizează că,  pe 25 octombrie, cătinel, cu voia bunului Dumnezeu şi conform  calculului probabilităţilor, Mihai de România o să vină în Parlament, să ne vorbească.
Sigur, dacă UNPR-ul o să elibereze trei pâini şi-o coadă de peşte contra CNP şi semnătură, în ziua cu pricina, gospodinele din Văscăuţi, din Vaslui, şi din Zăbrăuţi n-o să urmărească discursul.   
Dacă  se vor da, în aceeaşi zi,  stereo, genunchi de sfinţi la pupat în toate bisericile ortodox-pedeliste din România , toţi drept-credincioşii care au între zero şi patru clase, nu vor participa, cu ochiul,  la evenimentul televizat, fiindcă se vor afla la împinsoarea cucernică ce se lasă cu trei sarmale de post, sfinţite, şi-o bătaie pe cinste.

Dar mai sunt cinci miloane de ciuruiţi care încearcă să traverseze situaţia, şi aceştia vor găsi timp, măcar în reluare, să urmărească discursul unui om care, din pricina vârstei, a istoriei, a întâmplării, nu vede pisica şi îşi vede de ale lui.

Dacă va fi aşa, să nu uităm că ultima pisică băsesciană rămâne neconsumată, tace pe ţeavă şi-o să miorlăie imediat ce va fi slobozită către un medium sensibil la “BAU!”.

duminică, 25 septembrie 2011

Fluturele care scaldă România în lacrimi

Un tânăr şi un bătrân stau pe o băncuţă la soare. Tânărul citeşte ziarul. Bătrânul ţine în poală un fel de dosar vechi, hărtănit şi se uită în gol. În cadru apare un fluture. Bătrânul îl întreabă de trei ori pe tânăr “Ce-i asta?” Tot de trei ori tânărul îi răspunde, din ce în ce mai agasat: “Un fluture!” Ultima dată pare că mai are niţel şi-l pocneşte pe moş, care dă semne de senilitate severă.
La prima vizionare, exact la acest moment, am crezut că spotul a fost comandat de Asociatia pentru bolnavii cu Alzheimer şi vrea să ne familiarizeze cu primele simptome. Dar poate fi şi o reclamă la Omega3, un excelent susţinător al celulei nervoase. Anticipez sloganul: “Nicio zi fără ulei de peşte, dacă nu vrei să ajungi ca el, Doamne fereşte!” şi dedesubt, cu litere foarte mici,  acizii graşi omega-3 fac şi dreg şi îţi asigură…
Mai departe, bătrânul, aşa confuz cum părea la început, îi pune tânărului dosarul în braţe şi-i ordonă să citească cu voce tare: "Astăzi, fiul meu a împlinit trei ani. Am fost împreună în parc, unde a văzut un fluture…”
A-ha! Sunt tată şi fiu. Se schimbă situaţia. Poa’ să fie reclamă la o reţea de aziluri de bătrâni, din alea de lux. Poate n-au clienţi. Sunt aproape sigură că e reclamă la un stabiliment care se numeşte “Eden” sau “Ultimul popas” sau “Speranţa“ sau, mai optimist chiar, “A cincea tinereţe”, când tânărul, acum fiul - mi-e clar! -  citeşte mai departe, gâtuit de plâns, exact aşa cum era niţel mai devreme gâtuit de nervi: “… M-a întrebat de 21 de ori ce este şi i-am răspuns, de fiecare dată, că este... un fluture.  Îmbrăţişându-l şi iubindu-l mai mult. De fiecare dată".
Unde tânărul dă foaia şi zice, pentru a patra oară de când a început povestea, “fluture”, mă mai fulgeră un gând pervers, că idiotul ăla care scrie cu oi pe dealuri e patronul azilului şi îşi face reclamă lui însuşi, pe şest. Reclamă electorală.

În fine! Spotul se termină confuz, cu ceva despre “timp să ascultăm”.
Abia la a patra vizionare am înţeles că e reclama unei companii de telefonie. Apoi, la a cincea, am reţinut şi care e aia.
Acuma am aflat din ziar că spotul ăsta a zguduit România, cu numărul de vizualizări pe You Tube.

Vouă vi se pare că Ogelvy a dat lovitura?

marți, 20 septembrie 2011

Televiziunea

Ultima oară când am intrat într-o televiziune, în calitate de vizitator, eram într-a patra.
N-am apucat să văd nimic din activitatea televizionistică  fiindcă ne-au pus în faţa unui monitor COLOR, ceea ce era pentru noi o noutate absolută.
Am urmărit minute în şir o ambarcaţiune cu mulţi vâslaşi de culoare, nu s-a întâmplat nimic, nu-mi amintesc dacă era o competiţie filmată sau un documentar, apoi am văzut flamingi roz, care erau roz şi nu gri deschis, am văzut vegetaţie verde, cer albastru, tot felul de treburi pe care ţi le dădeau mură-n gură, la culoarea lor reală şi, drept să spun, m-am cam plictisit.
 
Pe urmă n-am mai intrat în televiziune (aceeaşi, unica, română) decât pentru filmări şi înregistrări, cu corul liceului, cu orchestra liceului, de una singură, cu pianul lor.
Adică numa’ că nu mă legau la ochi, ca pe ostateci, până ajungeam în studioul de înregistrare unde prestam ce era de prestat şi bâşti afară, în stradă, tot cu escortă.

De-aia zic, habar n-am ce e aia televiziune, cum se face, cum devine, ce se mătrăşeşte acolo ca să apară pe ecran, la telespectator, emisiunea, reclama, genericul, ştirea, iluzia, manipularea, defecţiunea sau revizia tehnică.

E o magie pe care o respect şi-o iubesc , înjurând-o tot timpul, închipuindu-mi, ca orice fraier de rând, că eu aş citi un enunţ  de pe prompter fără să să fac “mniaa- mniăăă-mniîîă…”, după fiecare cuvânt. Şi, dacă aş da de un cuvânt total necunoscut, aş da pe Google, înainte de intrarea în direct, să văd măcar unde se pune accentul la rostire, dacă n-am vreme să aflu ce înseamnă.

Dar, cu siguranţă, televiziunea e o uzină asemănătoare ficatului, e pentru specialişti, pentru cei care au chemare şi sunt aleşi, nu e treaba mea de telespectator să înţeleg cum, cine şi  pentru cât trece pe la casierie.

Respect  magia şi spectacolul.  Fie că mi le dau pe post de somnifer, fie că mi le dau ca pe Omega 3 în doze mari, să-mi salveze  intelectul şi conştiinţa de la alienare, alţaimerizare, imbecilizare  - eu îmi înghit hapul, fără să trag chiulul.

Dar nu pot să înghit , sub titlul “ŞTIRI”, botezul copilului unei semicântăreţe (mă refer aici la situaţia ei de parte într-un duo, nu la calitatea intrinsecă),  repetat din oră în oră, cu imagini. Nu pot să urmăresc opiniile regelui neoficial al “ţiganilor”  care de azi trebuie că au altă definiţie în DEX. 
Nu pot să văd un interviu aproape imbecil  cu fiica Majestăţii Sale, Regele Mihai, secondată  de consortul prelevat dintre  mirenii de rând,   nu mai vreau reclama la margarină Besel , care te îndrumă să mănânci pungă de plastic cu adaos de Omega 3, nu mai vreau umbră de carne pe miros de varză la pupatul de oase sfinte!
Nu mai vreau!…

Ştiu! Am telecomanda din dotare. S-o folosesc!
Dar nu mai vreau s-o folosesc în sistem defensiv, nu mai vreau să schimb canalul ca la alegeri, oprindu-mă acolo unde e mai puţin nasol! 

duminică, 18 septembrie 2011

Tipu' cu gipu'

Se întâmplă câteodată să-mi intre în prăvălie tipu’ cu gipu’.
Ei, nu, n-o luaţi ad literam: pe gip îl lasă afară, cu cardanu’ între  două luntri,  jumatea stângă ocupând tot trotuarul şi jumatea dreaptă ocupând aproape tot carosabilul, în aşa fel încât circulaţia nu se mai desfăşoară fluent decât pentru băieţii pe motoretă care duc pizza. Dar pune avariile, în semn de infinită grijă pentru ceilalţi şoferi care fac coloană în urma lui, pe străduţa îngustă cu sens unic.
Nici tipu’ nu pătrunde total, cu corpul lui fizic şi psihic în incintă, adică nu ajunge niciodată până în dreptul tejeghelei. Strigă din sasul de la intrare: “Vreau şi eu decât un…”  Poate fi un algocalmin, un pachet de vată, un deodorant. 
Lumea -  puţină, multă, câtă e - nu protestează. În primul rând fiindcă ea vrea diverse, are liste întregi, se mai codeşte, se mai suceşte, ori el termină repede, vrea “decât un…” , întinde peste capetele lumii o bancnotă  de cincizeci şi ia înapoi doar restul hârtios, cu care mă înalţ şi eu la fileu, pe ăla feros îl ignoră, îl lasă să cadă ca o ploaie scurtă şi zgomotoasă de vară, pe gresie. În al doilea rând pentru că tipu’ cu gipu’ manifestă întotdeauna, accentuat, sindromul “femeie cu copil în braţe”. Nu poate sta la rând, ar vrea, dar n-are cum, e presat de o situaţie specială, exterioară voinţei lui, e victima situaţiei aceleia. La drept vorbind , şi el intră cumva cu gipu’ în braţe şi, chiar dacă nu e vizibil, chiar dacă nu orăcăie, chiar dacă nu-şi înfige mânuţele în cerceii pandantivi cei mai apropiaţi, lumea se culpabilizează sub  larma claxoanelor de afară, în fond ea e vinovată  că gipu’ lui a blocat circulaţia, ea, cu principiul ei meschin-comunist: “Stai la coadă, dacă vrei să cumperi ceva!”.
Şi-atunci, fiindcă lumea nu vrea scandal,  îl lasă pe tip să fie primul, să-şi rezolve problema şi să plece odată. Abia mai apoi  se apleacă şi culege mărunţişul de pe jos, îl depune în suportul special pentru bănuţi metalici şi suflă uşurată, un fel de adiere colectivă de primăvară. Iar monedele, la întâlnirea cu suportul ceramic,  cântă ca nişte clopoţei de vânt

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Deci, se poate!

 În drumul meu de-acasă către prăvălie, trec zilnic pe Calea Văcăreşti, mai cunoscută bercenarilor drept “Văicăreşti”.  Până să faci stânga spre Tineretului, e o bucăcioară de vreo 500 m care se parcurge într-un sfert de oră fiindcă se lucrează la pod.
Când zic că “se lucrează”, nu e vreo figură de stil, chiar robotesc acolo nişte oameni de două culori şi mai multe cetăţenii, nişte negri şi nişte indigeni despre care nu ştiu ce limbă vorbesc între ei, dar se înţeleg bine, cred, fiindcă  picioroangele pe care se va sălta pasajul sunt deja gata.
Într-una din zilele trecute mi-a fost dat să văd ceva ce n-am văzut în toată viaţa şi nici nu cred să mai am norocul să văd vreodată: unul dintre negri lustruia cu cârpa un compresor, cu duioşia unei gospodine care şterge de praf vreun bibelou primit în dar, la nuntă. Freca la el câteva secunde, apoi se dădea în spate şi se uita să vadă dacă e bine.
Probabil că ar trebui să mai bag în încheiere o frază de-aia cu mult miez, un fel de concluzie filosofică, ceva gen “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!”
Că veni vorba: am impresia că negroteiul habar n-avea că munceşte pe teritoriul României.


vineri, 16 septembrie 2011

Pentru Baghi şi Ifim

Fiindcă tot veni vorba de prieteni, îndrăznesc să mai folosesc  încă o dată blogul – spaţiu public, pentru o comunicare personală adresată celor doi numiţi în titlu.

Sunt luni de zile de când blogurile domniilor voastre au declarat război contului meu şi nu mi se acceptă niciun comentariu, nici măcar un salut. Dacă aţi fi păstrat opţiunea “anonim” la comentarii, cred că m-aş fi descurcat.