M-am mutat în gară nouă!

Prietenii vechi şi noi ai gării mă găsesc la
http://garapentrunoi.wordpress.com/

O vizită ciudată

Evenimentul începe banal. Seara. Ieri seară. Bufnituri în uşă. Întreb “cine e?” O voce necunoscută răspunde:

- Fram, Ursul Polar.

Zâmbesc. Vreun prieten pus pe farse. Mă dau şi eu spirituală:

- Cartea?

- Nu, Ursul, mi se răspunde foarte serios.

Descui. Se umple holul de la intrare şi juma de sufragerie cu blană albă. Prin urmare, nu e nicio farsă.

- Unde putem sta niţel de vorbă? întreabă.

- Păi, aici, în hol plus sufragerie, da’ mai faceţi, vă rog, un pas, să pot închide uşa. N-aş vrea să se strângă tot blocul, ca la urs.

Se execută. Mă strecor şi eu cum pot, pe lângă perete, până ajung în faţa lui. Că aşa e politicos, să stai faţă în faţă cu musafirii, fie ei şi nepoftiţi.

- Cu ce vă pot fi de folos? mă interesez eu.

- Mă simt nebăgat în seamă.

Ridic din umeri, neputincioasă:

- Eu v-am băgat în trei sferturi din apartament. Altceva, nu ştiu ce-aş mai putea face.

- Îţi spun eu, mormăie Fram, încercând să se aşeze mai comod. Vreau să-mi dai voie să scriu un articol pe blogul tău, în care  să mă plâng că m-ai plagiat.

- Imposibil, domnule Fram! Ştiţi bine că nu-i adevărat!

- Nu-i adevărat, dar e sănătos. S-ar crea niţică agitaţie. Aş avea din nou cititori. Azi, copiii citesc despre Ţestoasele Mingea... Pe mine m-au uitat.

- Ninja, îl corectez în treacăt, reflectând la propunere.

Cum vede că stau pe gânduri, insistă:

- Cartea ta nu conţine un urs?

- Conţine, dar…

- Nici un dar!  Dăm “urs” numitor comun.  Hai, dacă nu merge “plagiat”, măcăr să mă plâng că te-am inspirat. Ia adu-l niţel pe Nono al tău, să vedem dacă semănăm suficient.

I-l aduc, fără prea mare tragere de inimă. Dacă nu-i convine? Ştiţi cum arată un urs polar nervos?

Îl analizează ca un cunoscător ce e, mai puţin de două secunde, apoi mă întreabă:

- De când poartă fular?

- De când îl ştiu.

- He, he!… râde Fram, peste măsură de bucuros. Şi Pinguinul Apolodor purta fular. ‘Ai, că v-am pupat! Mâine seară vin cu Pinguinul. Tot pe la ora asta…

V-aţi supăratără?

Nasol!
O mai iau o dată de la început.
La noi, nu există cercetare. Cercetarea e o formalitate. O bifă în autobiografie.
Am termenat liceu? Am. Am facultate? Am. Ce n-am? Masterate şi doctorate. Se face!
Să-mi aleg o temă. Uite asta: efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă. Să-l întreb pe îndrumător cum dă bine în lucrare: să aive efect or să n-aive? Să aive, că d-aia ne muncim la partea practică.
Ce, adică, aţi dori, dom profesor, să producă razele de lună la galoşii de gumă? Să-i încălzească, să schimbe modelu de polimerizare stereospecifică a izoprenului sau să descoperim, în urma unei iradieri discrete dar conştiincioase, noapte de noapte, urme fine de uraniu pe bombeu?
Î-hî! Asta de la urmă. Cu bombeu'... Da' nu urme fine, că nu ne bagă nimeni în seamă. Urma d-alea... ştii tu! Să meargă la proiecte cu bani europeni.
Păi, cam cât uraniu să ne facem că am descoperit? Cât o boabă de muştar, cât una de cafea sau cât o cireaşă de iunie?
De iunie, că e mai dulci.
Bine. Adică juma de linguriţă de uraniu per bombeu, la o iradiere lunară contiunuă, în toate lunile cu "r".
Aşa! Cu "r", bine gândit, că tot atunci se ia şi uleiu de peşte. Scrie întâi metoda de lucru, să n-o uităm pe dinafara lucrării. O luăm de la Icsulescu.
Dom profesor, da e de dinainte de Gagarin!
Alta oricum nu există.
Bineee!.... O punem p-a lu ăsta. Icsulescu. Da la el nu rezultă uraniu, rezultă noroi.
Cât?
Cinşpe grame.
Mai taie dîn ele, că linguriţa are cinci, ne-am stabilit la cinci, n-o să dăm noi acuma doo secole de cercetare peste cap. 
Bun. Am scris metoda şi tehnica de lucru. Bag concluziile. Avem o pagină jumate. Lucrarea tre să aibă o sută cinzeci. Ce facem?
Băgăm partea teoretică.
Da. Băgăm o sută patruşopt virgulă cinci pagini dă teorie.
De unde?
De unde vrei! Uite lista. Ăştia patru sunt morţi, bagă cât mai mult de la ei.
Păi, dom profesor, ăştia au studiat platfusul! Nu intră la tema noastră.
Ba intră, că dacă ai platfus, nu poţi umbla în gumari.
Da' nu era despre galoşi?
Era despre galoşi, idiotule, dar gumarii, ca şi galoşii, sunt de cauciuc. Doamne, cine mi te-a scos în cale! Scrie, nu mai comenta.
Dom' profesor, am dovedit partea teoretică, aia practică o avem deja, concluziile le-am stabilit imediat ce-am ales tema... problema e că nu avem specificaţii la materia primă - galoşi - că nu se mai fabrică. Ce facem?
Punem balerini!
De firmă sau chinezeşti?
Chinezeşti, să aibă acelaşi producător ca şi galoşii.
A-ha!

Ăsta e lungul drum al cercetării româneşti spre concluzii.
Fie că vă place, fie că nu.
Dacă nu vi se pare veridic, înseamnă că ori nu v-aţi făcut lucrarea de diplomă pe vremea când mirosea a cercetare studenţească, ori v-a prostit îndrumătorul ştiinţific, de nici n-aţi mirosit că el îşi face planul.

N.B.: În literatură e aproape imposibil să plagiezi, dacă n-ai talent. Fiindcă, dacă ai talent, poţi povesti o EXACT aceaeşi poveste anterioară, şi toţi cititorii să fie convinşi că plagiatul e plagiator.

Ne vedem pe wordpress, în curând!
Staţi p-aproape, să vă dau linkul.

Către toate forurile competente şi acreditate care pot investiga problema plagiatului

Băi,  nu mai investigaţi cine a copiat la lucrarea de control, la teză, la extemporal, la diplomă, la doctorat şi la toate comunicările ştiinţifice publicate, despre care noi aflăm  din presă, din articole care încep cu "Un  grup de cercetători biafrezi, chinezi, polinezieni, ieşeni s.a.m.d., a constatat că..."!
Cercetaţi cine a produs o lucrare absolut originală, care n-a avut nevoie de umplutură cu copy-paste, care nu s-a inspirat, n-a compilat, n-a ţinut cont de ce zic înaintaşii...
Lista e scurtă.
O să-l găsiţi pe Divinul, care v-a pus sub nas codul genetic şi relaţia informaţie-energie, pe Moş Einstein, dacă o fi adevărat că a mutat un vapor dintr-un ocean în altul, în experimentul Philadephia , şi pe Moş Crăciun. Ăla care umblă cu sania pe cer şi n-a tulburat niciodată traficul aerian, monitorizat din turnul de control.
Restul e copy-paste.
De la Romeo şi Julieta, până la Love story.
O să ziceţi: "Ei, cuma aşa?!"
Păi da!
Ea murea. În ambele cazuri.

Maia are aur

Maia Morgenstern, eroina de la mina de aur, îşi smulge cerceii din urechi în photoshop, deşi ar fi fost cu mult mai mişto să-i scoată calm, aristocratic, dispreţuitor, fără pic de sânge.
Proteveul dă un clip publicitar CONTRA proiectului Roşia Montana.  Pe lângă alea multele, PRO.
Ăsta contra, trebuie că a costat cât alea multe pro, fiindcă Maia Morgenstern nu joacă în clipuri pe banii pe care nişte suptingineri minieri declară în faţa camerei că vor să muncească la ei acasă, în Roşia Montana.
Maia, actriţa asta de nivel mondial, colegă cu Mel Gibson, care îşi rupe cerceii de la urechi, bea Doncafé  într-un alt clip publicitar, cu aceeaşi naturaleţe. Numai cine n-a băut  Doncafé din greşeală, nu realizează cât de talentat trebuie să fii, ca să joci în clipul promoţional al unei lături colorate cu etichetă de cafea.
Văd că toată lumea bună de pe feisbuc şi din blogosferă dă clipul din mână în mână, în semn de solidaritate cu cauza aurului românesc.
Am muşcat şi eu momeala şi-am comentat, pradă emoţionalului,   dar am revăzut între timp filmul de vreo treizeci de ori, pe bloguri, pe feis, la teve, pe unde se dă, şi toţi zic că nu se dă suficient, şi-am constatat că, deşi e emoţionant, eludează tema principală. Dăm cu un pic de sos de roşii pe lobii urechilor, băgăm nişte boceală a capella pe fundal şi ne-am scos!
Nu e aşa, bre!
Noi ne propunem să fim împotriva exploatării de la Roşia Montana fiindcă se folosesc cianuri, nu fiindcă se dă aurul pe care-l avem noi şi nu-l vrem, unora care îl vor şi nu-l au.
Şi cianurile se evaporă la vreo 29 de grade Celsius.
Asta e problema!
Restul e advertising, Maia Morgenstern, "respect doamnă Maia!" şi alte reacţii.

În caz că nu e clar, detaliez: ce se evaporă, se inspiră.

Final cu nisip

O oală de fier smălţuită, verde, plină cu nisip. Câteva lumânări galbene, subţiri, din alea care se vând la "recepţia" oricărei biserici. Înfipte în nisip. Aprinse.

De câte ori moare cineva în bloc, există o oală de-asta, liberă, şi lumânări la discreţie. Nu ştiu de unde se ia nisipul. E cineva, foarte prevăzător la noi în bloc, vreo pacoste de babă, care deţine rezerva de nisip a imobilului, pentru asemenea situaţii.

Emil, zis Benga, dă cu aspiratorul. Uşa apartamentului de la parter e deschisă şi toate luminile sunt aprinse. Motorul aspiratorului se aude în casa scărilor ca un zgomot universal, obligatoriu, până la etajele superioare. Îl suportăm cu resemnare şi bucurie. Bine că-l suportăm, şi nu-l producem! O fi vreo datină nouă, modernă, să dai cu aspiratorul după mort sau Benga se curăţă de trecut şi datina prevede doar uşa deschisă, obligatoriu?

Toate femeile de pe palier sunt la datorie, în pragul uşilor lor, întredeschise.

Asta care stă sub mine îl întreabă, foarte grijulie, într-o pauză de aspirat:

- Emil, ai acoperit oglinzile?

Benga apare în mijlocul lor, în tricou gri şi bermude albastre, cu şapca lui de biciclist, aşezată cu cozorocul la spate.

- N-am cum, că oglinda e în baie, lipită de perete.

Trec pe cant, printre ele, şi-i strecor o bancnotă în mână şi-un "condoleanţe, Benga!"

Benga zice:

- Mulţumesc pentru alaltăieri, că n-am mai apucat să vorbim.

Alaltăieri, când a venit ambulanţa, când eu deja ştiam că nu e cale de întoarcere, l-am ajutat "enorm": n-a trebuit să constate personal că maică-sa e moartă, a aflat azi dimineaţă de la spital, la telefon.

- Am avut noroc cu doctoriţa asta, mai zice el, că a mai ţinut-o în viaţă două zile.Acum doişpe ani, doctorul de-atunci mi-a zis că mai are două luni. Şi uite că... Şi-i ziceam mereu: nu mai bea, bre, poşircă d-asta, dacă ţi-a zis ăla că ai ciroză!

Îngheţată, chingi şi targă

Acum un ceas, aveam chef de-o îngheţată. Un chef mai mare decât lenea care mă cuprinde odată ajunsă acasă. Aşa că m-am dus s-o cumpăr.

În faţa blocului, Emil, zis Benga, vecinul meu de la parter, se uita în lungul străzii.
- Ce faci, Emil?
- Mama.
- Ce-i cu mă-ta?
- Doarme de ieri şi nu pot s-o trezesc. Şi are febră. Am chemat Salvarea la prânz şi nu mai vine.
- Şi ce le-ai zis, la Salvare?
- Că doarme şi are febră. Vino şi tu s-o vezi!
M-am dus. Frigea şi respira ca o locomotivă. Avea mâinile ca ceara.
- Mamă, mamă! strigă Benga, scuturând-o de umăr, demonstrativ. Vezi? Nu se trezeşte.
Sun la 112 şi le zic ce-am văzut. SMURD-ul ajunge în opt minute.
Doi băieţi pe care scrie PARAMEDIC  îi pun nişte senzori şi masca de oxigen. Electrocardiograful munceşte. Tensiunea 9 cu 4. Pulsul 140.
- Poate fi un accident vascular? întreb eu.
- Mai degrabă o comă, mi se răspunde. Apoi, acelaşi, către fiu: ia zi, frate, de când n-ai mai trecut prin camera ei?
- De-aseară, zice Benga.
- Î-hî! mormăie celălalt, pe ton de “pe dracu!”…
- Targă şi chingi! comandă primul, şoferului, apărut şi el în prag.

Ies afară, să fac loc.
Unul dintre paramedici iese cu mine.
- E retard, tipu’?
- Nu, zic. E doar sărac. Trăiesc amândoi din pensia ei.
- A-ha. Şi s-a hotărât, brusc, să ia viaţa pe cont propriu!
- Adică ce vrei să zici? îl întreb.
- Că baba nu-i aşa de azi, de ieri…
- Moare?
Înalţă din umeri:
- Mai există şi minuni.
- Unde o duceţi?
- La Sfântu Ioan.
- Spitalul? întreb aiurea.
Îmi zâmbeşte peste umăr, în timp ce se îndepărtează, ca să le dea celorlalţi o mână de ajutor:
- Deocamdată, spitalul…