joi, 29 decembrie 2011

Nicio lacrimă, nicio lacrimă, nicio lacrimăăăă...

Nu ştiu ce crede Moscova, da’ eu nu cred în lacrimile nord-coreene nici cât negru supt unghie.
N-am crezut în ale lu’ Băse,  care erau ude, ca lumea, că el cică poate oricând, de la glandă, şi-o să cred în ale coreenilor, care nu există?
M-am uitat pe nu ştiu câte poze de grup, de mulţimi cu ei plângând şi n-am văzut o lacrimă. Bine, poate n-am văzut-o eu, mi-am zis, că sunt mai chioară. Poate s-a nimerit să pozeze proaspăt tamponaţi cu batistele alea pe care şi le ţin la gură, ca într-un atac cu gaze lacrimogene, dar eu aşa ştiu – când plângi, ţi se înroşesc ochii şi, ce-i mai nasol, ţi se înroşeşte nasul. Faci, cum se zice ştiinţific, catar oculo-nazal şi arăţi ca porcu’ multă vreme după ce-ai dat apă la şoareci.
Poporul coreean arată fotogenic pe tot parcursul funeraliilor şi, chiar dacă ăia de la capete de rând au primit indicaţia să bată cu palmele în asfalt a deznădejde, tot nu mă încântă.
Adică tot nu-mi vine a crede că poţi ucide instinctul de autoconservare individual, ăla care stabileşte, până şi la animale, ce e bine, ce e rău.
Prin urmare, nu înţeleg de ce tot analizează analiştii politici sindromul lacrimar al naţiei rămase fără tătuc anterior, aflate în pragul tătucului viitor, că mie îmi pare că nu există.
A, ce mă sperie, cu adevărat, în calupurile de ştiri, e repetirea asta fără sfârşit a unui amănunt pe care noi îl ştiam de câţiva ani şi-am aşteptat să-l afle şi televiziunile, ca să ni-l divulge: că Moni, când era Gabor, până să devină Columbeanu, a fost prostituată cu tarif redus. Mă sperie, fiindcă asta dovedeşte că noi, deja, nu mai avem acces decât la ştiri fumate.
Şi cam de-aia îmi vine şi mie să plâng...
Da’ acum, în prag de an nou, decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm:

5 comentarii:

  1. Renato, iar o sa te rizi (nu razi!) de mine ca cit(!) de naiv pot fi. Da' io ma tot gindesc la marii jurnalisti ai tovarasului Peste care transmiteau, cu vibranta emotie in glas, ezapt de la fata locului: Stimati telespectatori, Moni Caco Lumbeanu, ce credeti?, tomnai a stranutat. Toata lumea se intreaba: Ce-o fi? Ce s-o fi intimplat? Ori o fi atipit fara bocanci? Sau poate cu picioarele putin ...
    Ei bine, acesti mari deontologi care au tinut o natie intreaga cu sufletul la gura, n-au acum chiar nici un pic de jena intrinseca, asa, un pic, cumva? Chiar n-ar pleca pa paduri, pa ses, in munti la partizani, sa se ascunda intr-o scorbura, ceva, intr-o pestera muierii?

    RăspundețiȘtergere
  2. pese: macar, dac-am inceput-o asa, poate aflam ca nu-i singurul caz ...

    RăspundețiȘtergere
  3. Citindu-ţi părerea despre tragi-comicii coreenii, mi-am adus aminte de un catren ... lacrimogen. Zice catrenu' că ,,nu e sincer cel ce plânge/ca să fie consolat,/cel ce plânge fără martori,/ plânge cu adevărat''. Adevărat o fi?

    Şi, în prag de An Nou fiind, dă-mi voie, renata, să-ţi urez, cu tot dragul, LA MULŢI ANI!

    RăspundețiȘtergere
  4. Daca raposatul tatuc le-a infatisat supusilor coreeni fericirea romanilor din ultimii 22 de ani nu este exclus ca plansetele sa fie reale mai ales daca amaratii aia se gandesc la posibilitatea de a sari si ei in curand din lac in put precum facura cateva natii europene.
    Cred ca si lacrimile unor romani s-au uscat, plangand acum (sic) dupa o dinastie dementa dar si din pricina nenorocului care i-a lovit cu leuca.
    Orice e posbil, mai ales cand e vorba de teama un viitor la fel de stralucit si care nu le mai garanteaza troaca zilnica de orez.

    La Multi Ani si la mai bine. Fara misto.

    RăspundețiȘtergere
  5. La multi ani Renata!
    La multi ani prietenilor blogului tau!

    RăspundețiȘtergere