Nedumeririle halatului

Când m-am apucat să dau cu markerul negru peste bumbacul 100% alb, care e 0% bumbac şi 100% fibră textilă de tip Săvineşti, nu voiam neapărat să-mi exprim adeziunea, prin intermediul unei cârpe, cu Piaţa Universităţii 2012.
Dacă intenţionam asta la vedere, mă duceam acolo, pă persoană fizică.
În cadru intim, mie, personal, mi-e de ajuns să ştiu că mă bucur de revenirea oamenilor în Piaţă: un pas mic înainte pentru populaţie în recucerirea titlului de popor, un pas mare înapoi pentru actuala Putere. Mi-e destul de clar că Piaţa nu va cuceri nimic, dar e posibil ca banda rulantă a asumării de legi de către guvern să treacă pe viteză inferioară, poate chiar Udrea va utiliza mai des elastecul de păr ca să şi-l strângă la spate, nu doar cu ocazia inundaţiilor şi a evenimentelor triste din propria familie.
Deci: nu cred că Piaţa va răsturna băsescul şi guvernul. Le-o da ceva colici biliare, asta da! Cotroceanu’ o să bea în tăcere pentru o vreme, Boc o să umble pe toată talpa, fără să-i pese că e teribil de scund, de prost, de fără carte şi fără caracter, de lingău, de ridicol, de cum e el, coana Nuţi o să-şi mute curu’ din rochii de firmă în pantaloni de firmă, care o i-l arate şi mai trapezoidal decât e, o să-şi strângă laţele la ceafă, ca să pară onorabilă, o să mănânce mai mult, pe stres, şi n-o să mai încapă în rochiile vechi, fapt ce va determina bugetul României să-i cumpere altele noi. Restul miniştrilor de paie se vor relaxa: dacă până acum n-a depins nimic de ei, de-acum încolo nici că poate fi vorba. Să-i scoată Şefu şi cu Şefa din rahat, dacă mai e posibil. Dacă nu, ei se pot rebrendui oricând, numa’ să li se arate calea…

Am vrut să văd reacţia apropiaţilor: a colegelor mele (una, care e duşmancă înfocată a portocalezilor, a zis că, totuşi, nu merită să strici bunătate de halat, bine că l-am stricat eu) şi a clienţilor fideli.
Adică, dacă eu nu mă duc în Piaţă, măcar să organizez propria-mi Piaţă, în jurul halatului.
Şi uite ce am descoperit: că nici cei care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu halatul meu, nici cei care l-ar face zdrenţe, nu au curajul să zică ceva. Tac şi îşi văd de ale lor. Ca să nu regrete mai târziu. Singurul care se bagă în seamă e un cârcaş de spital, brancardierul, căruia, deşi i-a scăzut salariul cu 25%, nevastă-sa nu i-a tighelit 25% din buzunarul halatului, deci aparţinătorii continuă să introducă “ceva” acolo, cinci, zece lei la fiecare transport, prin urmare el, la umbra aceleiaşi şpăgi care-l curtează să-şi facă meseria, devine vocal: să-i dea şi guvernul ce i-a luat, că particularii îi dau la fel. Deci ăsta e un adevărat om de dreapta care amendează Statul, cu gura, rugându-l să reacţioneze ca privatul. Ar vota oricând un preşedinte şi un guvern care l-ar asigura că, în limitele pregătirii sale, i-ar oferi un trai decent, cu bere în frigider şi logan în faţa blocului.
Ce să înţeleagă halatul meu din povestea asta?
Aştept opinii.