Alo, Doctore!...

De câte ori apare la televizor profesorul Mircea Cinteză eu mă gândesc la tata. Parcă-l văd punându-şi arătătorul peste buze, în semn de „Ssst, vorbeşte doctorul meu!” şi tac.
Nu-mi mai e demult simpatic, poate că nu mi-a fost niciodată, ba chiar, atunci când, în urmă cu 25 de ani l-am întrebat, disperată, ce şanse de supravieţuire sunt şi el mi-a spus „Nu ştiu, cu cordul nu te joci, vorbim peste trei săptămâni”, l-am urât.
Abia târziu am înţeles că procedase corect. Al treilea infarct, statistic, nu prea dă şanse, iar taică-miu se număra printre pacienţii recalcitranţi, inconştienţi, trata boala de inimă ca pe o aventură galantă, adică să nu ştie nimeni de ea. Făcea pe viteazul, fugea din spital şi acasă minţea că a fost la pescuit, având grijă să-şi acopere urmele de perfuzor, ca drogaţii.
Aşa zurbagiu cum era , transformat din fumător înrăit în fumător înrăit pe furiş, doctorul Cinteză l-a ţinut în viaţă încă opt ani, după ce statisticile spun că ar fi trebuit să fie mort.

Prin urmare, când vorbeşte Cinteză la televizor, eu tac. Indiferent ce zice şi ce se zice despre el, mi-aduc aminte ce cardiolog bun este şi cum mi-a făcut el rost de tată, încă opt ani, în mod nesperat.
Ca să nu mă enervez, îl ascult aşa, cu-o ureche şi-i caut scuze. Că, în definitiv, nu poţi rata o carieră strălucită doar fiindcă ai principii. Că n-ar fi folosit nimănui să se pună gică-contra şi să fie trecut pe linie moartă. Că, la câte vieţi o fi salvat, i se poate ierta păcatul de-a fi sărit în barca puterii, la maturitate, cu sprinteneala unui puştan. Că poate el crede sincer că...

Dar azi nu mai pot să tac, dom’ doctor! Indiferent de ce-o zice tata, pe unde e el acum.

Aţi vorbit limpede, răcoros, ca o apă de munte despre starea Sănătăţii româneşti.
E normal să priviţi hemoragia de medici români cu oarece detaşare, fiindcă ăsta-i datul doctorului: să nu se sperie de-o hemoragie. E normal să luaţi lucrurile exact aşa cum sunt: ăştia care pleacă, nu pleacă fiindcă aici nu pot face carieră. Sunt prea tineri să se gândească la ascensiunea profesională. Deocamdată se gândesc la plata chiriei şi-a întreţinerii.

Sigur că numai cine nu vrea, nu se descurcă. Lucrezi ziua într-un spital de stat şi, dacă nu te mişti în zona unde pică, seara mai faci nişte ore la o clinică privată, pe urmă, noaptea, nu te împiedică nimeni să faci gărzi.

Toată treaba asta îţi asigură un trai decent, de o mie de ori pe zi te auzi strigat „doctore!” şi lucrurile pot să intre pe făgaşul normal, timpul lucrează încă în favoarea ta, te poţi gândi să faci un copil, un masterat, un primariat, un...

Toate astea vin din una în alta, cu condiţia să găseşti un post după rezidenţiat .

Nu-l găseşti, fiindcă e blocat, desigur. Cele 1600 de posturi care se reduc nu reprezintă răul cel mai mare, fiindcă oricum erau blocate, tinerii medici n-ar trebui să plângă după ceva ce, oricum, nu exista, aşa că numai prin voinţă politică şi dacă s-ar aloca ...

Alo! Domnu’ Profesor Cinteză, trebuia să vă opriţi cu badineria aici! Cât încă discursul vă era spumos şi dantelat.

Nu trebuia să continuaţi cu „...şi sunt bucuros că problema medicilor români a intrat în vizor la cel mai înalt nivel”, fiindcă la cel mai înalt nivel e Băsescu şi el a zis „Plecaţi, bă!”

Nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă că, la o eventuală remaniere guvernamentală, vă reluaţi halca sau hălcuţa în Ministerul Sănătăţii!

Aş vrea, după prestaţia televizionistică de azi, să vă retrageţi în munţi, la aer curat şi să vă trataţi de cord, până-l faceţi inimă, la loc. Că imediat alături, cică, fără să existe studii ştiinţifice în domeniu, se regenerează un apendice septat, numit Conştiinţă. Cu două cămăruţe: Demnitate şi Ruşine. Comunică între ele, zice-se, empiric vorbind...

O ţară avem, şi p-aia o împărţim cu alde Băsescu şi alde Bichir

Ieri, în Moldova ex-inundată, o doamnă jurnalist de la presa locală a vrut să-i ia un interviu lui Băsescu. Până la urmă lucrurile s-au petrecut exact pe dos.
Femeia a făcut faţă cu greu interogatoriului prezidenţial.

De fapt, n-a izbutit să răspundă decât la prima întrebare – „Dumneavoastră cum vă simţiţi ca român, în general, în ţara dumneavoastră, vă simţiţi bine?", însă răspunsul ei a fost greşit.
A zis că se simte “Relativ”. Nu e chiar de condamnat.

Dacă zicea “Nu, rău!”, o îmbulina cu Băsescu, la cât era de pornit, pentru că părea trecută demult de prima tinereţe şi ar fi fost umilitor să-şi ia vreun dos de palmă peste falcă, în văzul tuturor şi cam prematur, fiindcă nu s-a dat încă sentinţa în speţa “M-o fi înjurat copilul, mi-o fi făcut ceva…”.
Dacă zicea “Da, bine!”, ar fi enervat pe toată lumea, că minte, pentru că se vedea clar cât era de timorată, numai bine nu se simţea.

Până la urmă i-a spus preşedintele cum trebuia să se simtă: FOARTE BINE şi s-a dat de exemplu pe sine, cum se simte el, în ţara lui - foarte bine.


Eu nu mă simţeam nici bine, nici rău, mi-era doar cald, până când a intervenit din studioul Antenei3 un jurnalist bucureştean, licenţiat în filologie şi teologie ortodoxă, om cu masterat în comunicare şi doctorand în teologie, unu’, Florian Bichir, care a zis, referindu-se la colega lui din Moldova: “Bătrâna putea să răspundă că se simte ameţită, îmbalonată…”

Ei, abia când l-am auzit pe părintele filolog şi ziarist, mi-am dat seama cum trebuie să mă simt: ruşinată.

Preluare din voaletă

Simona Ionescu ne trage de mânecă şi de atenţie, cu privire la un posibil proiect de lege care ar restricţiona, în viitor, indecenţa pe net.

În multe şi inutile cuvinte, este vorba despre cum s-ar putea stopa bădărănia, limbajul de surugiu, argumentaţia care te trimite la origini şi-ţi aminteşte abrupt că vine sâmbăta morţilor şi nu te-ai pregătit cu un colac, acolo, de pomană...
Într-un singur cuvânt, toată tărăşenia asta care a entuziasmat-o pe Olguţa Vasilescu - o doamnă, în esenţă, înfrăţind-o cu duşmanca ei pe viaţă, topmodela Roberta Anastase, preţ de un frison, se numeşte CENZURĂ.

Ca să ne destindem, redau mai jos un fragment din declaraţia doamnei Olguţa, găzduită la subcapitolul subliniat - ”Prevenirea pedofiliei”:
“Este inadmisibil ca oamenii de bun simt, care intra pe diverse forumuri si site-uri serioase sa fie hartuiti cu toate mizeriile de persoane care se dedau limbajului suburban si obscenitatilor…”

Vă sugerez să zâmbiţi discret, numai la sintagma formată involuntar - “mizeriile de persoane” şi să-mi spuneţi dacă n-aţi fi preferat, în absenţa ei, un “futu-i!”, ortografiat impecabil.

Ou ochi la moartea unui preşedinte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat în martie, 1965.
Aveam deja cinci ani şi singurul lucru cu adevărat groaznic pe care-l trăiam zi de zi era mâncatul de dimineaţă. (Ulterior, când am avut dreptul să aleg, am renunţat la el şi am ceva bibliografie în sensul ăsta, adică există câţiva nutriţionişti nebuni care susţin că micul dejun survine la o oră la care organismul nu e pregătit încă să dea piept cu viaţa, nu vrea să consume energie cu digestia, vrea să fie lăsat în pace...)
Ăilalţi din casă trăiau multiple neajunsuri minut de minut, numai că ei erau adulţi, puteau să-şi gestioneze situaţia, aveau de ales.
Cineva care are dizgraţioasa vârstă de cinci ani trebuie să supravieţuiască aşa cum i se ordonă. Libertatea lui se rezumă la a alege între „lapte alb” şi „lapte maro” după ce s-a luptat cu două felii de pâine unse din gros cu unt, peste care se adaugă şuncă, brânză, caşcaval, orice, una din chestiile alea care asigură calvarul matinal.

De-aia mi s-a părut cel puţin suspect că, într-o anume dimineaţă de martie, bunică-miu m-a întrebat dacă n-aş mânca un ou ochi.
Cum dracu! Ou ochi aş fi mâncat şi-n somn, era singura mâncare care-mi plăcea, alături de porumb fiert şi îngheţată, toate trei aflându-se pe lista „cu măsură”, adică atât de rar, încât uneori aveam impresia că fericirea e un triunghi echilateral care uneşte alimentele astea trei şi tu te afli în centrul lui, legat la ochi, întinzi doar mâinile, ca la Baba-Oarba şi înhaţi ce se nimereşte, oricum eşti câştigător...

- Hai, mănâncă repede, îmi zice , că mergem la mătuşă-ta, se ne uităm la televizor.

Ştiţi câte sisteme de alertă are un copil de cinci ani? „Multe!”, o să răspundeţi, la repezeală.

Nu. Greşit! Tot copilul de cinci ani, în mărime naturală, e un sistem de alertă. Fiindcă, vă place sau nu, la vârsta asta e foarte asemănător unui căţel. Un ghem de receptori ascuns în blană. Un ghem de receptori ascuns în copil.
Mi s-a făcut pielea de găină de emoţie şi curiozitate, auzind asta, pentru că mătuşă-mea, Neli, era fiica lui din prima căsătorie şi, pe lângă faptul că era soră vitregă cu maică-mea, se măritase cu un beţiv care era gestionarul cantinei muncitoreşti de la Apaca şi trăgea ponoasele. Adică locuia într-o vilă în Floreasca, avea o baie cum noi n-aveam (n-aveam baie deloc, la ora aia, ne spălam la lighean), cu gresie alb-negru pe jos, cu faianţă albă pe pereţi, cu robineţi în formă de floare, cu un al doilea vas de WC alături de cel normal, despre care, de câte ori întrebam la ce foloseşte, mă pomeneam admonestată pentru vreo boacănă din trecut sau eram repezită că de ce vorbesc la masă. E adevarat că şi pe mine mă apucau întrebările despre bideu, exact când mi se punea ciorba în farfurie.

Neli asta, mătuşă-mea, era casnică prin căsătorie, dar în forul ei interior era croitoreasă, adică ar fi putut trăi liniştită din rochii, bluze, fuste, huse de canapea, dacă nu s-ar fi măritat cu beţivul. Mic nomenclaturist. Pe care l-a distrus băutura şi l-a retrogradat la şef de cantină, în fabrica unde pusese şi el, alături de unii din comitetul central, prima cărămidă.

Nu ştiu ce-l scotea din fire pe bunică-miu mai rău şi evita s-o întâlnească: faptul că se măritase cu un imbecil de activist sau că ăla o bătea zilnic, ca la carte, şi ea nu sufla.

Iar acum, în dimineaţa asta, tocmai el, bunicu’, voia să mergem tocmai la ea, tocmai în Floreasca, să facem ceva ce pe el îl umplea de dispreţ: să ne uităm la televizor. Noi n-aveam televizor atunci şi n-am avut până târziu, până ce nu s-au convins ai mei că pot trece clasa chiar dacă ţinem un televizor în casă.

Mâncam la oul ăla ochi şi analizam excepţionalul situaţiei.
Clar, se întâmplase ceva ieşit din comun. Căpătam hrană semi-interzisă la micul dejun deoarece bunică-miu se grăbea să ajungă în faţa unui televizor, cât mai repede cu putinţă, iar cel mai apropiat era la fii-sa, în Floreasca.
Floreasca era, faţă de Treişpe-septembriul nostru, la mama dracului. În altă ţară.
Ţara noastră era până în Cişmigiu, până la Gambrinus, pe bulevardul cinematografelor şi, duminica, până la Domniţa Bălaşa unde-mi luam porţia de armonii bisericeşti. Minunată.

Mâncam la oul meu şi, cu fiecare îmbucătură, înloc să fiu mai bună, mai cooperantă, mai recunoscătoare că urma să fiu părtaşă la o aventură, am devenit autonomă, lucidă, rezistentă, răzbunătoare.
Calculul era simplu: capăt un ou când aveţi voi interes, că să mănânc repede, să nu mestec câte-un sfert de oră la fiecare dumicat, să termin urgent, să plecăm, dar când îmi crapă mie buza după el, mă îndopaţi cu tot felul de porcării, pot să mor înecată, mestecând la brânză de vaci...

Aşa că am mâncat încet. Groaznic de încet. În mod normal, la viteza aia a mestecatului, bunicu’ ar fi trebuit să mă ucidă, dacă nu m-ar fi iubit atât de mult.
Nu mai zic cum m-am încălţat. Cu câte poticneli. Cum nu-mi încăpea călcâiul în gheată. Cum nu se legau şireturile...

Cred că, ajunşi în staţie, obţinusem o întârziere de trei sferturi de oră.
Nu trecea nici ţipenie de tramvai. Pustiu cât vedeai cu ochii. Într-un târziu, am luat-o pe jos. Nu mai ştiu cât. Până la Panduri? Trecea pe-acolo un alt mijloc de transport?

Cert e că n-am mai ajuns nici până la Panduri, nici în Floreasca.
Ne-am oprit în faţa vitrinei unui atelier de reparat, ceva, gen „Cooperativa Radioprogresul”.

Mai erau câţiva gură-cască acolo, uitându-se la un televizor alb-negru, orientat cu ecranul spre stradă.

Zic „alb-negru” acum, dar atunci era pur şi simplu televizor şi-atât, poate de-aia viaţa reală părea mai frumoasă, fiindcă pe ecran te încurcai în griuri, era o colivă de griuri cu puţin alb şi puţin negru, pielea era de culoarea scrumului de ţigară şi buzele actriţelor erau cam ca antracitul...

În ziua aceea, în mod deosebit, filmul de la televizorul întors spre stradă era cenuşiu rău, cu negru mult, o mulţime tristă de oameni se târa în aceeaşi direcţie, nişte femei plângeau, muzica era oribilă, de fanfară, practic, nu se întâmpla nimic şi totuşi bunicul şi oamenii ăia care se uitau prin vitină la sticla ecranului aveau ceva de văzut.
Probabil că a observat că mă foiesc nerăbdătoare şi mi-a explicat: „Vezi? De-aia trebuia să ne grăbim. Să fi ajuns la Neli, să vedem înmormântarea la televizorul ei. A murit Gheoghe Gheoghiu Dej.”

Nu mă întrebaţi cum de ştiam eu, o ahtiată după ochiuri, la numai cinci ani, ce e aia „Gheoghe Gheorghiu Dej”, dar ştiam, fiindcă l-am întrebat: "... şi nu vine altul? N-o să moară şi ăla?”

Nu mi-a răspuns. Mi-am răspuns tot eu: „O să moară! O să mănînc mai repede. O să vedem toată înmormântarea, de la începutul începutului.”
M-am simţit foarte bine după ce-am zis vorbele astea. Nici nu mi-a păsat că toţi cei din jurul meu păreau să nu mă fi auzit şi îngheţaseră cu ochii în cortegiul funerar transmis în direct.
Am început să cânt, din proprie iniţiativă: „O vioară mică de-aş avea/O vioară mică mi-ar plăcea...”

Nu m-a sâsâit nimeni.

N-am lipsit decât cinci zile...

Sau „Am lipsit decât 5 zile”.
În curând asta va fi singura formulare admisă, gramatical şi politic.
După ce ultimul doctor şi ultimul tinichigiu vor fi plecat în lume pentru a sărbători liberalizarea forţei de muncă pe bani, noi, cei rămaşi la vatră, ne vom obişnui să gândim pozitiv ca să rezistăm.
Prin urmare, va trebui să ne reducem consumul , aşteptările, pretenţiile, suprafaţa ocupată şi volumul de aer respirat până acolo unde „n-am” devine un nonsens.
Fiindcă „n-am” miroase a dezinformare, a rea-voinţă, a om slab. Sună ca o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Te transformă din supravieţuitor în uneltitor.

Aşa că reformulez:

Am lipsit decât 5 zile.
Am fost pe-aici, prin zonă. Prin ţara lui frunză verde, plagiată, ce turism era odată!
Nu. Iar am greşit! Turismul continuă. E cel de pe vremea lu’ Neanicu. Mărturie stau mocheta din camera de hotel, munţii, văile, dealurile, râurile, lacurile, tunelurile, marcajele traseelor. Nimeni nu s-a atins de ele.
Ce s-a schimbat, totuşi: la capătul denumirii hotelului apar trei ceva-uri. Stele. Margarete. Totul e să fie trei la număr.

De prima stea, recepţionerul zice că moblierul e din lemn masiv. Eu nu zic nimic. Dacă voiam lemn masiv, mă duceam pe Gabroveni, la consignaţia. Trag uşa dulapului de haine şi observ cantul sărit pe vreo doi centimetri, cât să se vadă conglomeratul de rumeguş. Rumeguş de lemn, cândva masiv. Omul n-a minţit.

Televizorul e steaua a doua. Plasmă curată, cu burta lipită de spate. Apare capul lui Băsescu în mărime naturală, zicând:. „Eu în fiecare dimineaţă înot. Ieri dimineaţă, din greşeală..., ştiţi ca sunt beţi...”
Ecran albastru, no signal.

Îmi masez picioarele care mă dor consistent şi mă întreb ce-o fi zis preşedintele? Ce să se fi întâmplat?
Bineînţeles că nu înoată în fiecare dimineaţă! Cineva care înoată dimineaţa, n-are umerii aşa căzuţi în restul zilei. Da’ ce l-o fi apucat să recunoască faptul că e beţiv?

Mă întorc în baie să-mi usuc părul. Nu e semnal la tv, dar e foen în baie. Plasmă fără semnal plus foenul din baie, egal a doua stea. Curată. Masivă.

Steaua numărul trei e ciunga lipită de mochetă şi cearşaful apretat, băgat la etuvă nespălat, care poartă cele 99 de pete pe care nu s-a acţionat cu detergentul care le scoate.
Cearşaful, ca o istorie mută a nopţilor trecute. Asta nu e chiar de blamat!

Înfrăţirea cu turistul anterior, doar pe bază de imagini dezinfectate, adică să-i prinzi spiritul, dar nu şi microbul, mi se pare fabulos.
Ia să vedem ce fac turiştii români când se simt în intimitate...Se culcă nedemachiaţi, mănâncă fructe, ciocolată, îngheţată, înainte sau după şi-şi şterg degetele pe cearşafuri.

Italienii de-alături au fost chiar mai întreprinzători: mi-au ciordit măsuţa, scaunele şi apa minerală din bucata mea de balcon, cât am fost în baie. Apa era proprietate personală. Adusă din Bucureşti.
Ies la fumat în picioare, bucuroasă că mobilierul aferent camerei mele le e de folos şi că balconul e comun pe tot etajul.
„Saggiate questa roba!” Mă uit cu tupeu să văd ce gustă.

Gustă pe dracu! Îşi umplu gurile până la refuz cu slană nesănătoasă, brânză de burduf şi roşii.
Femeia care-i mână la mâncat e făcută permanent la „Igiena” şi continuă să le îngrijească bambinul, cutremurându-l pe genunchi, ca la ea, în Vrancea, inclusiv pe timpul concediului de odihnă.
Nu ştiu care pe care. Poate ei, italienii, veniţi la bonă, în vacanţă. Poate ea, moldoveanca, revenită pe meleaguri natale, pe banii lor. Asta da promovare turistică!
Tanti Udrea, Hagi cu toată echipa lui, plus naiul lui Zamfir şi bârna Nadiei Comăneci, nu aduc turişti în România cât aduce bona asta pricepută, care ţine copilul italienilor în stare de tăcere, prin scuturare continuă, ca să-l înveţe cu drumurile noastre naţionale, de mic.

A mai trecut un ceas, a revenit semnalul, ştirile de la ora douăşunu reiau ştirile de la ora douăzeci. Aflu că urmarea lui „beţi-” nu era „-v”, ci „-şoare”.

Se schimbă complet datele problemei! Băsescu nu ieşise pe post să recunoască ceva, ci să mintă ceva. Că există beţişoare de urechi cu vălătuc de vată doar la un capăt. Că celălalt capăt te poate răni pe conductul auditiv, în timp ce vorbeşti cu unul dintre miniştri, la telefon. Oare cu ce ministru vorbea? Cu ăla de la Interne? Ce convorbire ţi-ar putea răni urechea , astfel încât să ai nevoie de Spitalul Militar? Doamne, unde-am ajuns, dacă nici pentru preşedintele unei ţări crizate nu mai există altă soluţie decât rivanol 1%0?

Revin pe balcon. Italienii şi bona lor au dispărut. Din patriotism, le las masa până dimineaţa, când o veni camerista să mă repună în drepturi. Să-şi bată ea capul cu resturile!

Mi-l imginez pe Băse cu urechea doldora de zeama galbenă a rivanolului. După ce că-i intrase apă din piscină, orelistul îi mai facuse cinste cu un rând! Ăsta trebuie să fie unul dintre doctorii ăia care au aplicat, dar n-au primit răspuns pozitiv de la englezi, deocamdată.

Mă uit la cer. E supradotat cu stele. Oricâte hoteluri şi-ar pune câte trei pe frontispiciu, la intrare, lui tot îi rămân destule.

Mai desfac o bere Ciuc. Încă una şi mă duc ...

La categoria tâmpiţi

Am citit şi eu chestionarul ăla, cu românii şi ştiinţa. Nu sunt printre cei 1% care au răspuns corect la toate întrebările.
Sunt la categoria tâmpiţi.
Fiindcă nu cred că „Fiinţele umane, aşa cum le ştim noi azi, au evoluat din specii străvechi de animale”. (Nu ştiu de ce s-au ferit să zică din maimuţă).

Nu cred că o maimuţă antropoidă a suferit un accident genetic major, că au fuzionat doi ditamai cromozomii şi aşa a apărut strămoşul meu, de calitate superioară, mai deştept, mai adaptat, mai performant.
Nu cred asta, fiindcă orice modificare genetică spontană minusculă, punctiformă, dezechilibrează sistemul şi generează o tară, nu o calitate.
Şi exemplarul ciudat e marginalizat de grup. Aşa că şansele lui de perpetuare sunt mai mici.

Cred, mai degrabă, că am poposit aici de cine ştie unde.
Şi eram cu mult mai frumoşi, mai înalţi, mai deştepţi, mai sănătoşi, mai buni. Dar ne-a tâmpit gravitaţia. Ne-a tras în jos. Ne-a cam tasat vertebrele, ne-a scurtat oasele lungi, ne-a supus inima şi tot aparatul circulator la chinuri groaznice, obligându-le să se antreneze să ne urce sângele la cap. Să ajungă nişte oxigen şi la creier, cât să reînvăţăm că doi şi cu doi fac patru. Până am început iar să funcţionăm oarecum normal, vreme îndelungată, am semănat cu maimuţele, da. Abia pe urmă ne-am mai revenit, dar trăim în regim de avarie, de-aia suntem aşa bolnăvicioşi şi vieţuim atât de puţin.
Aşa cred eu.

E vreo problemă?

Adevăratul brand de ţară

Ăsta e adevăratul nostru brand de ţară!
Noi din cuplul ăsta ne tragem şi din el ni se trage: peştele de sticlă - tată şi mileul - mamă.

Chiar dacă cei mai mulţi au făcut ţăndări oroarea sticloasă şi-au aruncat la gunoi oroarea cârpoasă, peştele şi cu macrameul puiesc în continuare în mentalul românesc.

Barem ăştia bătrânii erau tăcuţi. Zăceau pe televizor. Când voiai să-i vezi fruntea şi bucla lui Nea Nicu şi nu puteai de colţul dantelat atârnând peste ecran, dădeai igliţeala peste cap, înveleai peştele, te uitai la conducătorul iubit în totalitatea sa.
Roada convieţuirii lor însă, e cu mult mai invazivă.

Maneaua la maxim, Loganu’ tunat, icoana cu leduri, invitaţia la “marea ieşeală”…

Dar cum “ieşeşti” pe stradă, trebuie să te ţii pe lângă ziduri, să mergi în dungă, să nu superi vreun băiat cu brandu’ lucrat la sală, să nu te zgârii în unghiile vreunei “iubi” care a dat pe manichiură cam cât pe diploma de bacalaureat .

Trebuie să fii discret şi să înţelegi cu resemnare că, dacă tu n-ai avut parte de peşte şi de mileu, să te ia dracu’ de idiot constipat!

Lumea e făcută pentru urmaşii celor care-au avut şi le-au ţinut la loc de frunte, pe televizor sau în vitrină, acolo unde se păstrau toate lucrurile acelea inutile şi urâte, din biscuit, din faianţă,din lemn pirogravat, ba chiar din porţelan şi cristal, fiindcă reprezentau dovada voinţei de acumulare, erau embrionul bunăstării de azi.

Azorelul din caolin glănţuit, păhărelul de lichior pictat, butelcuţa ascunsă în imitaţie de scoarţă de copac, toate astea s-au topit în 30 de ani, dar din topitura lor s-au înălţat vilele portocaliu cu bej şi balcoane cu stâlpişori de inox, s-a ridicat la rang de premier de ţară (mă rog, atât cât îi permite fizicul) un mic şi disperat utecist zelos, s-a-ntors un securist de la Anvers să combată comunismul şi o damă de consumaţie absolut stupefiantă prin dezinvoltură şi tupeu a reuşit o adevărată revoluţie: s-a transformat din consumabil în consumator şi face chestia asta într-un mod care-l lasă mut pentru a doua oară pe peştele de sticlă.
Care, între noi fie vorba, are formă de frunză, totuşi.