miercuri, 11 ianuarie 2012

Mai sunt şi d'ăştia...

Domnului doctor Raed Arafat, indiferent cât a furat, dacă a furat...

V-am mai povestit eu de Măru’!...
Un anestezist. Tânăr. 
Singura lui nemulţumire e că fiecărei zile îi corespunde o singură noapte. Dacă n-ar avea atâtea rate de achitat, s-ar considera mulţumit cu sistemul clasic: după noapte vine zi. Deocamdată e nemulţumit. O dată pe săptămână, cel puţin, trebuie să-şi ia o noapte liberă şi s-o doarmă. Pe gratis.
O vreme a intenţionat să plece din ţară, dar şi acolo, dincolo, nopţile pe care le dormi şi nu le faci gărzi nu se plătesc. La dracu’! Mai bine  o gardă în limba română. Vrea o babă să-i zici ”Tatăl Nostru“ . În Franţa te poticneşti după Notre Père, qui êtes aux cieux... Măcar aici ajungi până la «pâinea noastră cea de toate zilele... 
- Băi, da’ chiar mai e vreo babă în reanimare care vrea să-i reciţi Tatăl Nostru?
- Mai e, zice Măru’. Mai moare câte-un şoimănit care mişcă lucrurile, le face să cadă…
- Crezi tu în prostii de-astea, Mărule?
- Normal că nu, da’ mai sar cutiile de seringi în mijlocul camerei…
De Revelion Măru’ a fost de gardă. A sunat-o pe soră-sa şi i-a zis: “Asta e! Pic de gardă de sărbători… Lasă, că mă duc şi iau lumină de la biserica spitalului.“
Ea i-a explicat că lumină se ia de Paşte, nu de anul nou.
-  A, da? Bine că mi-ai zis, că mă duceam ca prostu’…
O dată pe an,  Măru’ pleacă la Sibiu să-şi viziteze colegii de la SMURD. Acolo şi-a început el ucenicia, pe un SMURD care abia se înfiinţa la Sibiu.
Vine înapoi rătutit de oboseală fiindcă face o gardă amicală, adică  se pune pe ambulanţă şi se joacă de-a doctorul la Sibiu, pe gratis, fiindcă el acolo a învăţat terapie intensivă.
Ajuns acasă, câteva zile are parte numai de scandal. Toată familia e capabilă să priceapă că Măru’ e obosit şi ciufut după o gardă plătită, dar nimeni nu-l înţelege când vine acasă după o gardă “in memoriam”, fără bani, făcută la Sibiu.
- Păi, nu ziceiai tu că te duci să-i vezi pe băieţi şi-atât?
- Păi, da!... zice Măru’.

marți, 10 ianuarie 2012

Telespectator fidel

O babă cu o găletuşă de plastic căptuşită cu ziare vechi traversează aleea din spatele blocului ei către ghena de gunoi,  prin loc nepermis. Un moment de neatenţie şi baba, alunecând pe o coajă de caisă, se întinde cât e de lungă, în patru labe, pe asfalt. Din găleată, se revarsă pretutindeni, cât vezi cu ochii, pe o rază de cincizeci de centimetri, resturi menajere: o cutie de margarină goală, doi sâmburi de prune uscate, o tibie de găină cu zgârciul aferent.

Echipa de filmare aflată întâmplător la faţa locului înregistrează accidentul şi transmite imaginile redacţiei de ştiri, care le dă needitate.
Din acel moment, până noaptea târziu, nu-ţi mai dezlipeşti ochii de micul ecran. Garantat! 

Emisiunea 100 de minute îi are ca invitaţi pe psihologul de serviciu şi pe gerontologul şef de la Institutul Ana Aslan. Începe un trialog interesant despre proastele obiceiuri ale bătrânilor la români. Doamna Sandra Stoicescu abia dacă mai apucă să dea niţel din mâini când pune întrebarea, astfel încât să priceapă şi telespectatorii surdo-muţi despre ce se vorbeşte.
Deşi la început a zis că “avem timp suficient să analizăm cazul”, abia în minutul nouăzeci şi cinci apucă psihologul să sublinieze comportamentul obsesivo-compulsiv al bătrânei care, deşi moşu-său e oale şi ulcele de un deceniu, continuă să mănânce margarină, cu gândul la inima soţului ei. Când tot incidentul e pus într-o lumină nouă, intră publicitatea cu tipu’ care nu provine dintr-o familie numeroasă, n-are mulţi copii, poate nici însurat nu e, dar vrea Megan şi specialistului în senilitate îi mai rămân treizeci de secunde, să tragă o concluzie.
“Bătrânii sunt speriaţi de constipaţie.”, zice el.
“De unde ştiţi? Zece secunde!”, strigă Stoiceasca, aplecându-se mult asupra lui şi descurcând iţele invizibile ale unui imaginar scul de lână, cu ambele braţe.
“Păi, sâmburii de prune. De ce ar mânca ea prune uscate, sfidând reducerea drastică a pensiei, ă? Pentru efectul lor laxa…”
N-a mai apucat să termine ideea. Da’ nu-i nimic, va fi reluată la Dana Grecu în emisiune. Care-l are ca invitat permanent în cămaşă roz pe Radu Tudor şi ca invitat special pe şeful de la rutieră.
Dana Grecu se ţine cu amândouă mâinile de desk, care e fixat cu holţ-şuruburi în podea, altminteri i l-ar fi făcut de mult guler reprezentantului poliţiei şi-l înghesuie pe acesta cu o singură întrebare:
“De ce, domnule, să considerăm că cetăţeanca a traversat prin loc nepermis? Era trasată vreo trecere de pietoni pe alee?”
“Tocmai că nu!”, zice organul competent.
“Păi de ce? De ce? Să ştie şi telespectatorii! S-a furat vopseaua de zebră sau cum?”
“Nu, şi dacă mă lăsaţi să vă răspund, vă răspund. Nu prea e trafic în spatele blocului victimei şi, în plus, aleea se înfundă în părculeţul cu două bănci sub umbrar.”
“Se înfundă… aşa ziceţi dumneavoastră… Ce părere ai, Radu?”
Radu n-are păreri, e pur şi simplu copleşit de modul în care sunt tratate văduvele veteranilor de război. De pe fundal, zâmbeşte sardonic şi subiectiv Dumitrescu. Răzvan Dumitrescu.
Vine pasa, domnului Şerbănescu i se montează lavaliera, trece pasa, domnul Şerbănescu n-a prins decât faza cu băncile şi cu înfundatul. Nu ştie de babă. Dar zice bine ce zice: că băncile îşi repatriază capitalul. Înainte ca emisiunea să ia sfârşit, se anunţă că baba a refuzat internarea. Însă e numai un zvon care trebuie verificat.
Ceea ce se va întâmpla la Gâdea în emisiune unde, cum era şi firesc, se face sinteza evenimentului. Cu profesorul Mencinicopschi şi pianistul acela. Care a mai fost.
Biologul şi nutriţionistul Gheorghe Mencinicopschi pe care o să-l numim Gică în cele ce urmează, având un nume imposibil de reţinut, ca şi pianistul celebru, face lumină într-o problemă care era cât pe ce să treacă neobservată: va’zică baba alunecase pe o coajă de caisă, aşa s-a exprimat reporterul din teren. Caisa nu are coajă, are pieliţă. Aproape toate reperele nutritive ale caisei se concentrază în pieliţă. Concluzia e că cine a mâncat fructa despieliţată ori e un dobitoc, ori suferă de colon iritabil şi atunci să mănânce pâine Savoria.
“Cuuum? întreabă Gâdea siderat. Vreţi să spuneţi, domnule Gică, că, deşi tot grâul românesc e scos niţel cu vaporul în afara apelor teritoriale ca să poată fi importat, totuşi acesta, din care se produce pâinea Savoria, nu e grâu modificat genetic şi totuşi are un conţinut mai ridicat de Omega 3 şi Omega 6? Adică bate margarina cu care îl îndoapă Nadia Comăneci pe Dylan? Ia să luăm noi informaţia asta bob cu bob… Domnule pianist, puteţi să ne cântaţi puţin finalul simfoniei, dar foarte repede, să ne încadrăm în solo-spot? “
În vremea asta Mircea Badea pianotează nerăbdător în măsuţa lui veche de şapte ani şi, cum nu le are cu muzica, o face cu mult mai rapid decât artistul invitat.   

Aţi văzut hoardele de vatmani, cu ţigara în bot şi cu mâinile goale, înnebunite de ură şi însetate de sânge, îndreptându-se, într-o linişte mormântală care-ţi dă fiori pe şira spinării, către Palatul Victoria?
Nici eu, dar trebuie să apară din moment în moment.

luni, 9 ianuarie 2012

Breaking news

Breaking news: Lucescu – sistolă. Breaking news: Lucescu – diastolă. Breaking news: Lu…
Asta înseamnă că inima lu’ Il Luce bate normal, i-au capsat ăia coastele, i-au drenat lichidul din pleură, Val Vâlcu nu trebuie să mai dea iama prin amintirile lui de studenţie,  nu trebuie să mai pronunţe cu atâta ştiinţifică evlavie cuvântul pneumotorax, fiind unicul pe care şi-l aminteşte din patologia plămânului.
A venit şi bogătanu’ de Ahmetov, ăla care e preten cu Lucescu (bă’, z’dai seama? Preten-pretenaş!), i-a controlat pe chirurgi la batisă şi urechi - dacă e curate, la unghii – dacă e tăiate… Era! Deci, amicu’ Luce e tratat, din punct de vedere medical, corect.  A zis miliardaru’, ce dracu’!
Conferinţă de presă. Lucescu a suportat cu demnitate intervenţia. Cred că declaraţia asta e numa’ pentru microbişti şi pentru bunul său prieten milionar, altminteri nu pricep cum se decelează demnitatea sub anestezie generală. A! N-o fi făcut un pic de caca pe el, aşa cum se mai întâmplă, în sala de operaţii. Aici, da!  Vorbim de demnitate. Demnitatea sfincterului anal.  Bună ş-aia! Când e vorba de breaking news, orice muşchiuleţ, orice pîrţuleţ care dă dovadă de eroism şi poa’ să facă rating e binevenit.
N-a văzut tramvaiu’. Asta nu mai ţine de breaking news, ţine de erori frecvente la şoferi cu lămâia în geam sau cu lămâia în păr – şoferiţe, adică.
Ad absurdum, zice un monstru sacru al comentatorilor sportivi, chiar dacă ar fi să şadă pe tuşă un an, Lucescul nostru tot se poate întoarce la cariera de antrenor. Al altora. Vom avea cu ce ne mândri chiar şi peste un an de întrerupere: alt român care fuge de-ai lui ca dracu’ de tămâie şi se realizează peste hotare. 
De ce. Ei, aici e mai complicat. Nu mai ţine de breaking news, ţine de chestii pe care nu le înţelegem noi, prostimea. Poate că Lucescu a dat cu oiştea nu numai în tramvai, ci şi în sistemul perfect mafiot, analfabet şi puşcăriabil al federaţiei noastre de fotbal. O fi vreun dinozaur de-ăla care se gândeşte la tabela de scor mai dihai ca la extrasul de cont. Nu-mi dau seama, că eu n-am mai fost pe stadioane din anul patru de facultate, de când i se zicea lui Naşu’ -  pomanagiu’ şi era unul nou, la Sportu’, poreclit Dulapu’.  Coraş, da!…
Acuma, poate mă veţi întreba ce m-a apucat să scriu de Lucescu, dacă tot n-am ce-i reproşa…
Lui, chiar n-am. Şi-i doresc să se facă repede bine, să-i alerge pe fotbaliştii altora, până îi învaţă imnul naţional, că repetiţia e mama învăţării imnului, iar bunică-sa e când ţi se oferă ocazia să-l asculţi.
Dar la umbra acestui mare breaking news pe care, în mod normal, îşi fac mâna chirurgi începători, umblă de-a buşilea un nou proiect de lege în Sănătate, să vină Salvarea privată să-ţi facă gură la gură sub tramvai…
Toată tărăşenia a început acum doi ani, când întemeietorul SMURD-ului s-a opus la deschiderea unui spital privat de urgenţă buză în buză cu cel de stat, motivând, pe bună dreptate, că, în caz de cataclism, Doamne, fereşte! – când trebuie să afluiască şi să defluiască ambulanţele cu răniţi, ele ar da nas în nas la o intrare comună, prin urmare nu se poate două spitale de urgenţă pe aceeaşi ulicioară, faţă în faţă.
Şi uite cum azi se întoarce roata şi spitalul privat, probabil prieten cu consilierul pe probleme de sănătate de la Cotroceni, le face “pa!” cu mâna lui SMURD şi lui Raed Arafat care, n-o fi el alb ca neaua, că nu-i permite nici arborele genealogic, dar a organizat, în România, unul dintre puţinele servicii care funcţionează, încă.
Vă amintiţi serialul ăsta?  


La noi se pregăteşte ultimul episod.



sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Depresie postpartum

Zile în şir, înaintea Crăciunului, am văzut oameni, de ambele sexe, de toate vârstele şi condiţiile sociale, cărând brazi. Mai mari, mai mici, mai bogaţi, mai chei, mai de contrabandă, mai cu acte, indigeni sau de import, scumpi sau ieftini.
I-am văzut, fiindcă erau vizibili. Cărau achiziţia cu oarecare bucurie victorioasă: aveau brad! 
Dacă ai brad şi sarmale-fleică-ceafă-cârnaţi-salatădebuf-murături-cozonac, sărbătoarea Naşterii Domnului poate să înceapă.
Ăia mai cu dare de mână şi cu vilă - dar merge şi la bloc, spânzură nişte păpuşi cu aspect de moşi crăciuni pe sub ferestre şi peste balcoane, care par a escalada zidul în scop infracţional şi ornează geamurile cu mii de luminiţe clipitoare care veghează, cu efectul lor stroboscopic, să-ţi fie somnul lin în perioada sărbătorilor.
Toate astea mi se par normale şi-mi întăresc convingerea că în fiecare adult zace un suflet de copil.
După, adică după ce trece Crăciunul şi Revelionul, cele două naşteri importante, a Mântuitorului şi-a Anului Nou, lumea intră în depresie postpartum. Nu-i mai pasă de nimic, totul e nasol. Strânge mesele, vesela a bună,  podoabele de pom, zecile de metri liniari de beculeală colorată  şi aruncă bradul.
Unde-l aruncă? Nici ea nu ştie. Afară din casă. Direct pe geam sau,  cu efortul coborârii scărilor, odată cu alte resturi menajere, la ghenă.  Cert e că o face în mod invizibil. Probabil noaptea, pentru că ziua te pomeneşti cu un stârv de brad  sub geam, pe aleea din faţa blocului, în spatele  maşinii, lângă toboganul de gunoi de la etajul şapte...
Azi, înainte de prânz, a apărut un consumabil d-ăsta, cu cetina-i tot verde,  pe trotuarul de vizavi.
Zece minute mai târziu, şoferul unui Logan care n-avea unde să parcheze,  şi-a lăsat maşinuţa pe avarii în mijlocul străzii, s-a dat jos din ea şi l-a târât pe ex-brăduleţ drăguţ cinci metri mai încolo, în faţa unui Chevrolet, parcat în locul lui de parcare, plătit. Pe urmă si-a urcat automobilul pe trotuar, eliberând carosabilul. Stăpânul Chevroletului a avut treabă în oraş pe la patru. A mutat obiectul în faţa lui Geppetto al meu şi a ieşit cu maşina din parcare.
Pe la şapte seara mi-am aruncat un ochi pe fereastră, să văd cum e vremea - că nu poţi să te iei după televizor -  şi dacă  mai e copacul credincios în faţa maşinii mele. Mai era.
Mai e şi acum...

  

vineri, 6 ianuarie 2012

6 ianuarie. O zi...

Iaca, m-am întors dintr-o scurtă călătorie în trecut. A fost plăcut!
În vremea asta n-am avut de-a face cu netul ( că pe vremea aia nu era), atâta doar, am mai schimbat o vorbă cu prietenii Gării, la postări mai vechi.
În treacăt fie spus, domnul Benji, bonsaiul, îşi revine uluitor după plecarea bradului.
Coniferul flotant a părăsit biocenoza farmaceutică pe 3 ianuarie. Ăsta, titularul, a produs 39 de frunze în următoarele două zile. În momentul de faţă e pe val şi mă gândesc serios să-l supunem acelei imersiuni totale, cu ghiveciul din dotare, într-o găleată cu apă, aşa cum am fost consiliate.
Revenind: azi mi-am citit corespondenţa şi am găsit poza asta, intitulată “categoria fufa de munte”:


Sigur că poa’ să fie un trucaj ordinar, gen “ruşine-dinu-patriciu”, fiindcă nu prea văd urmele tocurilor înfipte în zăpadă. Da’ poate că e zăpada bătătorită, poate calcă ele mai delicat, în conformitate cu personalitatea lor ultrafeminină şi lipsită de apărare.
Întrucât am surprins vara trecută, cu ochii personali, nişte dudui de tipul celor din imagine, chinuindu-şi “platformele” de firmă pe bolovănişul unui torent secat, la 1800 de metri altitudine, nu ştiu de ce ar fi poza asta o făcătură ordinară, manopera unui nenorocit de misogin!   

duminică, 1 ianuarie 2012

Revelaţie de revelion

La ştirile post-potroace, am avut o revelaţie: Gigi Becali, aşa cum e el, tartore peste ghiolbanii cu bani, mai are ceva: ritm şi ureche muzicală. Ia uitaţi-vă niţel:


Dacă-l invita la el la moşie, conu Dinescu scăpa de povara de-a se face de ruşine pe un post de televiziune, la “cumpăna dintre ani”, cu taraful lui, adus de la “dezmembrări” şi prezentat drept autoturism de epocă.

Şi-acum să ne clătim cu originalele:




p.s.: la ritm, mai are de lucrat, nea Gigi!

Mie, anu' mi-a ieşit înainte cu plin

Daaa!... Când am dat să ies în stradă azi, era apa până la glezne. Bă, da' o apă curată, limpede, frumoasă, cum e râu' Capra pe lângă Transfăgărăşan. Maşina era pe malu' celălalt. Cizmele de piele întoarsă. S-au bucurat şi ele, peste poate! Nu mai făcuseră baie de multişor. 
Când m-am întors, tot aşa, dar mai ca Dunărea la Cazane.
Mulţumescu-ţi ţie, APĂ NOVA sau cum te-oi fi chemând acum, că ai dat liber echipelor de intervenţii şi m-ai scutit de spălat vase!
Acum, când scriu, îmi dau seama de ciudăţenie: va să zică au oprit alimentarea cu apă rece a cartierului, şi totuşi ea ţâşneşte, îmbelşugat, din ţeava spartă. Ca un făcut, au înfierbântat-o pe-aia calda (altă firmă!),de-ţi topeşti degetele numai când atingi robinetul.
Prin urmare, e de la ei! Premeditat, nu avarie.
Ce şi-au zis: Ia să le ieşim noi, bercenarilor, cu plin!