Eschivă sau deontologie?

Azi l-am citit pentru prima oară pe Tolontan.

Am executat un traseu scurt, uşor, pentru neiniţiaţi, urmând marcajul pus la dispoziţie de amicul Google. În prima oră de urcuş mi-a plăcut tipul. Tolontan.
Am făcut un popas mai serios la cantonul ”În presă, libertatea nu se dă. Se ia.” Interviu realizat de Eugen Istodor, în aprilie anul trecut.
La întrebarea “Te preocupă salariul Andreei Esca?”, Tolontan răspunde cu un citat din Sarkozy : “Banii sunt răsplata legitimă a unui risc asumat sau a unui excedent de muncă.” Corect! Excepţie fac salvamontiştii, dar mi se pare că aici e vorba de hobby, nu de meserie, ăştia îşi asumă riscul în timpul liber.

Pe urmă, tot umblând eu printre articolele jurnalistului, oarecum ostenită, mai fac o pauză prin 15 martie 2009, când glăsuia aşa: “Ultima ieşire a preşedintelui este oribilă prin lipsa de precizie şi prin amestecul planurilor. Tatăl furios l-a orbit pe preşedinte. Şi l-a făcut să vorbească, caraghios, despre “tonomatele de euro”care i-ar ataca fiica, tocmai cea care se învârte de ani de zile prin maşina de tocat euro turată de beizadelele nocturne ale oraşului spre disperarea tuturor celor care au insomnii . Zgomotul sălbatic de pe carosabilul nopţii e ceea ce aud toţi bucureştenii, nu mai e realitate mediată de trusturile mogulilor. Nici măcar termopanele nu o pot media.”

Bravo, Tolontane! Drept grăieşti. Mai iau o gură de ceai din termos, mai fac vreun kilometru şi iată-mă sus, pe platou, unde cresc jnepeni şi alte plante de-astea mici, care se ţin zdravăn de sol, să nu le smulgă vântul.

Acolo citesc articolul din 30 martie 2009, intitulat “Ioana Băsescu la Realitatea tv” care începe aşa:
“Nu o cunosc. Dacă nu visez, ne-am intersectat o singură dată, pe o potecă din Carpaţii Meridionali. Ne-am dat “bună ziua”, ceea ce pe munte iese de la trafic de influenţă şi se încadrează la obişnuinţă.”

Nu mai pot să zic “bravo”. Zic de-a dreptul, aproape cu invidie - mare vulpoi hoţoman eşti tu, Tolontane!
Cu două duzini de cuvinte ne-ai cosmetizat-o pe “fata cea mare” a Preşedintelui, cum tone de CV-uri şi prezentări romanţate n-ar fi reuşit s-o facă.
Vasăzică ce spui tu, acolo, Tolontane? Că n-o cunoşti, n-ai nimic cu ea, prin urmare dacă mai jos, în articol, o să-i iei apărarea, o faci dezinteresat, ca salvamontistul, de dragul de-a recupera o viaţă. Şi ce mai zici, tot aşa, căzut în reverie, parcă vorbind numai pentru tine? Că femeia asta, cât se poate de banală, care din ceva avocatură şi notariat într-o comună vrânceană a făcut rost de nişte bani să-şi cumpere nişte casă într-un oareşce cartier e, în fond, o fată bună, cu preocupări simple, de om de rând, iată dovada, poţi s-o întâlneşti pe poteci de munte, dându-ţi bineţe, în buna cutumă a montaniardului împătimit?

Frumoasă mişcare şi absolut necesară. Altfel cum să fi zis mai încolo: “aşa cum au sunat lucrurile şi aşa cum a curs întreaga discuţie de la RTV, pe motivul că se numeşte Băsescu, Ioana a rămas datoare să se disculpe, şi încă repede!, conform retoricii lui Sorin Roşca Stănescu, suspiciunii gentile a lui Adrian Ursu şi…”, delimitându-te oarecum de breasla “tonomatelor de euro” cu care făceai glas comun mai acum un an.

Astea să fie legile urcuşului, oare?

Brandul de ţară

Anul 1976 pentru unii nici nu există. Pentru mine e doar o vară, vacanţă, trenul de Tulcea, „Săgeata” de Sulina, încă nişte kilometri, un sat.

Tata, ireversibilul golan îndrăgostit de apă. Eu, care am luat examenul de sfârşit de an cu brio, îndrăgostită de colegul de bancă. Ne punem amândoi iubirile la comun şi scăpăm de mama, tocmai în Deltă.

Gazda, o femeie mică, rotundă aproape, cu „l” îngroşat, rusesc, cu ochi albaştri şi obraji dogoritori, ne arată camera. Nelipsita carpetă orientală deasupra divanului. Mileuri. O vază cu dalii din grădină şi mirosul acela, de curat-încremenit, mirosul altui tărâm.
Nu-mi place, deşi mă încearcă un plâns de bucurie. Tata îşi aranjează undiţele şi mie îmi revine de desfăcut rucsacul. Azi nu mai înţeleg cum încăpeau lucrurile strict necesare pentru două persoane, într-un rucsac. Lipseau cosmeticele? Lipseau.
Aveam şi eu o geantă de umăr, pe care bunica o burduşise cu mâncare: pâine cu unt, piept de pui şi ardei gras. Mai era acolo o carte, pentru când m-aş fi plictisit de pescuitul tatei. Pun cartea pe lada de aşternuturi şi mă gândesc ce să fac cu mâncarea. Nimic. Or avea frigider? Mă duc s-o întreb.

Grasa e în curte, aşează masa, zice „e gata imediat, vă chem eu, domnişoară!”. Uit de frigider şi rămân cu ochii pironiţi în oloiul de ciorbă cărămizie. Tata iese şi el să fumeze. Din fundul curţii se apropie un zdrahon bătrân, cu mers clătinat, înjurând de mama focului. Femeia ii taie calea, să-l potolească, arată spre mine. Până aduce ea mămăliga şi lingurile, moşul s-a liniştit şi-ncepe să-i explice tatei cum o să decurgă ziua de mâine. Tata îl întreabă cât ne costă. El zice că nimic, doar ce trebuie s-avem la noi: brânză, salam, pâine şi două sticle de ţuică.

Cât mâncăm, se lasă tăcerea. Parcă am fi dintr-o dată certaţi.

Lipoveanul bătrân stă faţă în faţă cu mine. Nu-mi pot lua privirile de la mâinile lui uriaşe de culoarea pâinii negre. Pe lângă ele, farfuriile şi paharele par de jucărie. Are ochi albaştri. Toţi au ochi albaştri si păr de culoarea nisipului.
După masă, plecăm în sat, să cumpărăm plata lipoveanului. Tata cere şi apă minerală, bănuind că omul uitase de ea.
A doua zi, când încă nu se luminase de ziuă, femeia cu ochi albaştri şi gene blonde ne trezeşte fără mari precauţii.
Peste un ceas ne conduce la barcă şi socru-su ne arată unde vom sta fiecare. Până ne aşezăm, bea primul sfert de ţuică. Pe urmă începe să vâslească…

Tata stă în faţă, la botul lotcii. E fericit ca un şcolar premiant în ziua serbării. Eu trebuie să mă aşez în spate. Privită din interior, bărcuţa e ditamai ambarcaţiunea. M-aş putea întinde să fac plajă. Aş putea dormi când am chef. Mă întreb deja când o să ne întoarcem, fiindcă mi-e teamă că totul va fi o mare plictiseală. Soarele, abia ridicat peste stuf, încălzeşte molcom, parcă din rămăşiţele căldurii de ieri.
Undeva, departe, iubitul meu de Bucureşti doarme încă. Habar n-are el ce zi monotonă am de înfruntat…

***

Mult mai târziu, spre cinci după amiază, lipoveanul leagă barca acolo unde ne aştepta în zori.
Cântă încă, ciudat şi frumos, pe ruseşte, un cântec de al cărui refren deja mă pot lipi şi eu.

M-a lăsat să vâslesc, ştiu deja să strunesc barca într-un păienjeniş de vegetaţie, mi-a arătat cuiburi de pelicani, m-a învăţat să beau apă rece ca gheaţa din fundul Dunării prin tija unui nufăr, ştiu de-acum să deosebesc păsările Deltei după fâlfâitul de aripi.

Cică mâine mergem la pescuit.

e-dialog: Panglicari in ale ţării

Eurozăronii

ElZap

De la Zăroni ni se trag toate. De la el şi de la Doctor Petru Groza.

Acum, dacă am vrea să stăm strâmb şi să judecăm drept, dracul nu-i chiar aşa de negru pe cât este el zugrăvit prin bancurile cu care românii îşi pavau drumul spre canal. Spre primul, cel ce pe care un cunoscut scriitor anticomunist după anii 60 şi mare comunist înainte, îl numea cu îndreptăţită mândrie comunistă „Drum fără pulbere”.

Dacă-l luăm la cercetat pe Doctor Petru Groza, băgăm de seamă că în CV-ul lui a intrat o facultate de drept făcută fără pile la Budapesta, iar prin 1918 ar fi ţinut primul discurs la Adunarea de la Alba Iulia.

Mai fără carte ar fi fost Romulus Zăroni, care n-apucase să facă decât vreo şapte clase. Să băgăm de seamă însă că pe atunci şcoala era şcoală, iar de făceai şapte clase era cam tot atât cât ar valora acum o facultate, sau chiar vreo trei doctorate luate pe bani.

Deh, vremuri grele pe atunci. Copiii n-aveau bani de aruncat să umble pe la facultăţi, iar de maşini Range Rover nici n-aveai voie să pomeneşti. Ei trebuiau să sape şi să are pământul, nu bulevardele Bucureştiului.

Cei ce l-au cunoscut sau măcar ştiau de el din auzite, printre care şi Corneliu Coposu, spun că ar fi adunat în biblioteca lui cam opt sute de cărţi. Dacă le-a citit sau nu nimeni nu garantează. Ce, parcă tinerii ăia de-şi iau diplomele cum şi le iau au citit mai mult de zece cărţi?

După ce i-am făcut această introducere elogioasă bietului Zăroni, mai că mi-e ruşine să amintesc poezioarele ce circulau pe ascuns pe vremea lui. Una tot o s-o pun aici, cu atât mai mult cu cât o ştie toată lumea. Ea sună cam aşa:

Caligula imperator
A făcut din cal senator
Petru Groza, mai sinistru
A făcut din bou ministru

Şi tot Coposu ne spune despre săracul Zăroni cum că a făcut patru clase gimnaziale la un liceu german, ba chiar vorbea fluent germana.

Vedeţi? V-am zis eu! El vorbea germana, pe câtă vreme unii nu vorbesc corect nici limba română. În plus, el vorbea fluent. Fluent şi nu împiedicat, ca unul sau una căruia i-ar fi scos dentistul toate vocalele din gură.

Că Zăroni al nostru şi-a părăsit nevasta n-are sens să mai spun aici, că el era ministru şi nu Primar General. Dacă nu era ministru, o lua pe Alinuţa până la Paris lăsându-şi nevasta acasă şi mai apoi lăsând-o pur şi simplu. Aşa păţesc nevestele ce au bărbaţi primari. Bărbaţii primari îşi mai permit din când în când câte o nevastă secundară.

Norocul nostru pe acele vremuri, dacă putem spune că a fost un noroc cât de mic, rezidă în faptul că pe atunci nu se ştia de Uniunea Europeană şi nici de Bruxelles.

Vă daţi seama ce dandana ieşea cu bietul Zăroni? Cum să aduci de peste ocean, făcut fedeleş un flăcăiandru chipeş doar ca să-ţi facă ţie campanie electorală, când drumul peste gârlă se făcea cel mai adesea cu vaporul?

De unde să faci rost de-atâţia pupincurişti şi pupincuriste care să se repeadă să-ţi facă discursurile periate de greşeli gramaticale, să ţi le citească seara târziu când vii obosită de la discotecă, apoi să te apere de gura presei şi de ciutaci aroganţi cât încape?

Şi-apoi de unde să-ţi găseşti câte o tanti drăguţă care să te ia în spaţiu pe tot timpul campaniei pentru europarlamentare?

Pe-atunci oamenii mai aveau treabă cu prăşitul păpuşoiului, nu vânau câte un poponeţ care să te împroaşte cu verzişori cum fac domnii şi doamnele din zilele noastre care confundă poziţia verticală cu statul culcat.

Băi, europarlamentarilor necopţi sau copţi, ia puneţi voi mai bine mâna pe carte, că ajunge cât ne fac de râs cerşetorii şi hoţii noştri aciuiaţi prin capitalele Europei.

Voi cu ce sunteţi mai buni decât Zăroni?

Ză ronii sau ză viaţa!

Renata

Romulus Zăroni a lăsat două moşteniri în urma sa: una bună, una rea.

Cea rea îşi înalţă si astăzi umbra peste masa românului, frugalizând-o. Ştiinţific şi oficial, s-a numit reforma agrară. Empiric şi în transcrierea lui Zăroni s-a numit „ecspropiere”. Nu ştiu câte cărţi avea Zăroni, dar se poate vedea cu ochiul liber câtă carte avea.

Moştenirea bună, pe care ar fi nedrept să n-o amintim, este apetitul nostru pentru bancul politic. Zăroni i-a dat de furcă sau mai exact de condei – lui Păstorel. Urmaşii întru stupiditate şi impostură ai acestui ministru în bundiţă ne-au alimentat cu generozitate foamea de ironie, de poantă, au dat cep la rezervele strategice de râs ilegal, pe vremea când două sute de grame de salam cu soia, cumpărate „pe buletin”, nu ţineau de foame.

Totul, în ultimă instanţă, derivă dintr-o fericită moştenire: salamul cu buletin e strămoşul creditului în baza aceluiaşi act de identitate , nevoia de poante stă la baza ridicării pe vârfuri a actualului Premier într-o poză de grup, surprins nemilos de fotograf pe când tânjea spre o înălţime pe care n-o va avea vreodată.

Ce să zic! Ceva mă îngrijorează. Stirpea lui Zăroni, departe de a se stinge, devine tot mai ramificată.

Azi, mica lume ce ne reprezintă în Lume riscă să fie formată din cei ce, urmând universităţi, fie ele şi neprestigioase, fie şi part time, cu tendinţă spre „one hour - happy hour”, îşi imaginează că, somându-ne cu „ză ronii sau ză viaţa!”, ne intimidează pe englezeşte, ne dau de capăt, ne pun căluş, ne taie pofta de râs, ne fac „varză”. De Bruxelles.

Dresură de elefanţi

renata

Era prin ’68 . Eram la mare. Staţiunea semăna cu un sat, numai că străzile erau pavate îngrijit, existau vreo două hoteluri în centru şi restaurantul cel mai frecventat se numea „Gagarin”. La o margine a localităţii începea marea şi la cealaltă, câmpul.

Acolo, în câmp, cât ţinea sezonul, funcţiona un bâlci cu căluşei, cu dughene de tras la ţintă în raţe de tablă, cu ghirlande de becuri colorate şi vată de zahăr. Mai era şi muzică tot timpul şi miros de porumb fiert.

La opt ani, dacă m-ar fi întrebat cineva încotro e Raiul, aş fi întins arătătorul spre bâlciul acela, fără să clipesc.

Într-o seară a apărut un cort imens din pânză dungată, mai multe lumini, nişte barăci mirosind greu a bălegar, sunete stridente, zgomote noi, răpăit de tobă, o agitaţie festivă, ceva minunat.
Venise Circul.

Mi-au trebuit trei zile ca să-l conving pe tata să mergem şi noi. L-am rugat, i-am făcut promisiuni, mi-am tăiat raţia zilnică de îngheţată din proprie iniţiativă, am stat bosumflată cât se poate de evident, am mâncat tot din farfurie si n-am mai vrut să intru în apă.

Jucam până în cele mai mici detalii rolul copilului urgisit de soartă, cuminte până în măduva oaselor, trist şi fără noroc care se stinge încet, sub povara nefericirii.

Nu mai vorbeam aproape deloc, zăceam ore în şir cu ochii în gol şi plini de lacrimi, nodul din gât mă deranja puţin, semăna cu un început de amigdalită, dar autocompătimirea mi-era minunată, dulce, aproape că începusem să cred că voi muri în curând, îi vedeam pe-ai mei hohotind pe marginea gropii şi pe mine culcată în adîncul ei, direct pe pământ (neglijasem sicriul), cu ochii larg deschişi către cer, ca o pedeapsă ireversibilă.

În cea de-a treia seară, probabil sub efectul matineelor mele, tata a capitulat: „Bine, mergem la circ, dar o să vezi că n-o să-ţi placă!”

Mi-am stăpânit în ultima secundă chiotul de triumf, mi-am luat uitătura de câine bătut şi recunoscător, am arborat un zâmbet muribund şi i-am şoptit un „mulţumesc”, ca o ultimă suflare.

Tata a început să râdă, cred că l-a impresionat stăpânirea mea de sine şi mi-a zis „Acum încetează cu teatrul, du-te şi te îmbracă!”

La circ a fost urât, aşa cum prevăzuse el. Clovnii se scălămbăiau caraghios şi suflau în trompetă, cădeau fără motiv, se îmbrânceau şi lumea râdea, mi se păreau demni de milă şi nu de aplauze, deja mă plictisisem, dar n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume. Parcă maimuţele costumate mai erau cum mai erau, şi călăreaţa care se ţinea în şa, în picioare, îmi plăcuse, era, una peste alta, un urât suportabil.

La un moment dat a apărut o stârpitură de om în haine sclipitoare, pocnea din bici, făcea gesturi largi, muzica se înviorase cu nişte trompete, apoi o voce afectată a anunţat marele moment de atracţie, dresura de elefanţi. Asta chiar putea fi interesant, fie şi numai pentru atâta şi tot trebuia să vin, mi-am zis, şi m-am foit nerăbdătoare pe banca de lemn, aşteptând elefanţii.

Erau doi. Probabil bătrâni. Se mişcau cu încetineală şi plictis. Au dat o tură de arenă. Piticul care le era dresor, făcea tot felul de fandări plesnind cu biciul în praf pe lângă picioarele lor şi dându-şi importanţă. Acum, că intraseră uriaşele pachiderme, părea mai caraghios, mai pocit, mai inutil. Alerga de acolo-acolo, împărţea bezele, dădea cu biciul, striga ceva de neînţeles… Nu prea vedeam în ce consta dresura fiindcă elefanţii nu-l băgau în seamă. Mie mi se părea că, atunci când se urcaseră pe nişte scăunele speciale cu picioarele din faţă, au făcut-o fiindcă aşa le-a plăcut lor, şi nu fiindcă nebunul ăla, agitatul, răcnise la ei.

Pe urmă a tăcut muzica şi-au rămas doar tobele, semn că urma cu adevărat greul.
Dresorul se proţăpise în faţa elefanţilor şi le comanda ceva. Vocea îi suna teribil, aproape ameninţător, parcă nu avea cum să fie a lui. Biciul pliciuia neobosit. Nu se întâmpla nimic. Tobele deveniseră obositoare. Parcă mi se făcuse frică…

Şi-atunci i-a lovit. Scurt, clar şi cu ură, acolo unde ajungea el: peste picioare. Elefanţii au îngenuncheat. Foarte încet, se vedea că le e greu.
Lumea a izbucnit în aplauze.

Stârpitura nu mai contenea cu temenelele. Numărul se sfîrşise cu succes.
A mai fost un balet la final, cu multe pene în capul dansatoarelor şi totul s-a terminat.

De-atunci n-am mai vrut niciodată la circ. O dată, şi mi-a fost de ajuns. Am învăţat să-l recunosc după miros şi să-l ocolesc, cu teamă, ca pe cel mai amar spectacol pe care l-a născocit mintea omenească.

Si totuşi, ca întotdeauna, de ce ţi-e frică nu scapi.

Crinuirea Băsescului?

renata

Cred că prima oară am ciulit urechea la ce strigă în televizor Crin Antonescu, un tip tuns cu oala şi destul de simpatic, atunci când a decretat „Avem un Preşedinte – manea!”
Aparent, la vremea aceea avea dreptate.
Băsescu era un fiu din popor, care nu-şi cenzurează secreţiile sentimentale, când are chef să bea ca porcu’ - bea ca porcu’, dacă-i vine a plânge – plânge aproape cu hohot, muiereşte, când i se face de scos nevasta la terasă, acolo o duce, o dănţuieşte, pocneşte din degete, fumează şi aruncă chiştocul pe jos, adică e d’al nostru până în măduva oaselor.
Dar zilele trecute, când i-am văzut sclipirea din ochiul albastru şi tăcerea masivă, ca un bocanc de activist plecat prin sat cu colectivizarea, când l-am văzut pe Hurezeanu strivind la rândul său chiştocul unui zâmbet îndatoritor peste ultima întrebare rămasă fără răspuns privind odrasla prezidenţială, mi-am dat seama că Băsescu numai „manea” nu fusese vreodată!

Crin se înşelase.
Şi acum, în ziua alegerii sale la preşedinţia PNL, a persistat în eroare, numindu-l pe Băsescu „această codoaşă bătrână” a politicii…
Sper, din tot sufletul, că-şi va revizui strategia. Că se va opri din lătrat şi se va concentra, în tăcere, să muşte scaunul de la Cotroceni din orice alt loc, mai puţin de gleznă, ca să nu zic de fund, cum face acum.
Fiindcă, în pofida tuturor aparenţelor, îmi imaginez că domnul Antonescu nu şi-a fixat drept obiectiv crinuirea lui Băsescu până la obţinerea unui nou mandat de către acesta, ci chiar înlocuirea sa în fotoliul de Preşedinte al ţării.

22 martie, 2009

Cocălăreala piţiponcăită

renata

Mi s-a urât cu sex-simboala zilei, fata care şi-a ales cele trei litere de pe lângă ţeava de eşapament să intre cu ele în Parlamentul European, măcar că sună ca dracu’, a virus mortal.
Mai bine îţi răspund ţie, prietene, la întrebarea dacă „… facem noi, ăştia care ne credem maturi, suficient pentru ca cei despre care vorbeam, adolescenţii, […], să nu ajungă piţipoance sau cocalari?”
E ca şi cum m-ai întreba dacă legând cu o sfoară ultimul vagon al unui accelarat de o tufă de măceş, am putea să-i întârziem trenului plecarea de pe loc.
Aproape 20 de ani, instituţii grele au arat şi-au fertilizat terenul ca să prindă rădăcini cocălăreala piţiponcăită.
Acţiunile au fost perfect sincronizate şi inteligent gândite.
Pe deoparte, a venit MEC-ul şi-a reformat manualele. A înghesuit câte trei domnitori în pagină, l-a înlocuit pe Vlad Ţepeş cu Dracula, a rupt foaia cu Gheorghiu Dej şi-a lipit una cu Esca şi Mândruţă, a scuturat punga aspiratorului peste Eminescu, a scris cu degetul pe colb „expirat” şi-a adus direct „Poema chiuvetei”, fără s-o citească, fiindcă, dacă ar fi citit-o ar fi observat că a fost scrisă exclusiv pentru cei care au mâncat Eminescu, Arghezi, Blaga, Sorescu şi Nichita pe pâine.
Pe partea cealaltă au intrat televiziunile comerciale cu tancul în sufragerii, să-i reeduce pe părinţii micilor cocalari care abia trecuseră dintr-a cincea într-a şasea, să le lărgească viziunea asupra lumii, să-i facă mai „dăşchişi”, mai permeabili, mai cosmopoliţi şi i-au pus cu ochiul la gaura cheii, le-au dat nuntă şi naştere columbenească în direct, le-au redefinit „ţeapa” şi „tunul” şi dacă s-a găsit vreun prost să strige - „asta e crimă curată!”, a intrat batalionul al treilea de reeducare pe repede înainte, acela format din psiho-socio-econo-polito-deontologii presei şi-a zis doar „Ţî!... E rating!”
Două forţe de temut, Învătământul şi Media au moşit generaţiile de cocalari şi piţipoance, le-au schimbat scutecul, le-au încălţat în converşi gimi ciu, le-au învăţat unde e „banbu clab” , le-au dat câte-un beemveu sau măcar le-au lăsat flexu’ pe mînă, să-şi decapoteze loganu’… şi toate astea pentru ce? Ca să le aibă la dispoziţie, masă de manevră, turmă uşor de păcălit în ziua alegerilor?
Ţeapă mare, întrucât cocalariatul românesc nu se duce la vot, pentru simplul motiv că Mall-ul se închide mai tîrziu decît urnele.…Şi tu mă întrebi dacă facem destul?Eu zic că da: încă supravieţuim.

21 martie, 2009

Presa cu copil în braţe

renata

Cel puţin pentru o zi, presa românească s-a repezit cu un cavalerism pe care îl credeam demult apus, să-i ia niţel copilul din braţe Mihaelei Rădulescu, să-i lase mîinile libere, ca să poată da din ele în voie, ca Magda Ciumac. Sigur, nu le-a fluturat aiurea, steril, prin aer, ca moldoveanca analfabetă, le-a folosit judicios, gesticulând numai din degete, dând cu ele în tastatură şi-n milionarul român. Totuşi, textul rezultat se dovedeşte a fi scris cu picioarele.
De furie, mâinile Mihaelei cam tremură, deşi ţinteşte cu mare precizie cele câteva puncte vitale ale milionarului român, buzunarul stâng de la piept, amestecul în politică şi off-shore-urile lui îndepărtate, totuşi, încă din prima frază, când nu era chiar cu nervul la pământ, disperata mamă trage pe lângă şi nimereşte în noi, aştialalţii. Prostimea.
Păi nu scrie ea „Mă aflu în umilitoarea situaţie de a mă folosi de calitatea de persoană publică pentru a-mi apăra copilul de mizeriile unei lumi înrăite…”? Scrie!
Cum majoritatea românilor nu fac parte din cohorta de milionari plus nevestele lor, pe care le invocă Mihaela - “ Câte femei de milionar au trăit acest coşmar, doamnelor?” , nouă, mulţilor, nu ne rămâne decît poziţia cealaltă, a “lumii înrăite”.
Şi din această postură îmi vine şi mie s-o întreb: da’ ce-ţi făcurăm, dragă? Ce ne tragi pe noi de guler ? Ce ne întrebi pe noi cât de jos poa’ să ajungă un milionar? Tu ai trăit acolo, ştii mai bine… Ce să facem noi pentru “pacea copilului tău”? Să dăm noi cu mătura prin garsoniera lui Oţil şi să-i ducem, dimineaţa, gunoiul? Să-i explicăm noi micuţului cine-i domnul acesta drăguţ, de la Reşiţa, care-şi acoperă infirmitatea cu tot felul de căciuliţe şi şepcuţe şi îşi exhibă sexul imaginar pe jeanşi, cu un bun gust desăvârşit?
Cel mult putem să-i luăm Presei copilul din braţe, să-l ducem la Antipa, să vadă cum a evoluat omul din maimuţă, pe urmă să-i explicăm că, din orice punct de vedere ai privi lucrurile, teoria aceasta rămâne discutabilă.Şi-n vremea asta, Presa, degrevată de obligaţiile unui asistent maternal, să pună dracului mâna pe tastatură şi să-şi vadă de meserie, fiindcă pauza de joi, când tu ai făcut presa, cred că a luat sfârşit.

21 martie, 2009