duminică, 28 iunie 2009

Şaradă

Toată dimineaţa am făcut pe detectivul. Să găsesc un vultur, undeva, deasupra unui siloz, în vecinătatea unei gări.
I-am dat drumul din lesă lui Google şi l-am îmboldit să caute. După imagini, după cuvinte… N-a găsit nimic.
Într-un ceas, aveam mormane de gări vechi, gări noi, poduri, şine, vagoane ruginite, vagoane ultramoderne, ceasuri, miros de pucioasă şi două duzini de vulturi de tablă, de piatră, de bronz, de pene… Nici urmă însă de gara pe care o caut eu.

Acum câteva minute, exasperat, Google îmi vine cu o frântură din “Viaţa pe un peron”:

“Pînă şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atîrnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la în­ceput astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercînd să compun un cuvînt adău­gînd o literă: EROS. EROU. ZERO.” …

Mă opresc din investigaţii. Paler are dreptate, aşa cum a avut întotdeauna.

Bordelezu mi-a pus în braţe o amintire atât de personală şi eu mă încăpăţânez s-o localizez în spaţiu.
Textul o să vă placă, indiferent dacă eu aflu sau nu, până la urmă , unde e gara asta.
Citiţi-l, şi dacă aflaţi răspunsul, scrieţi-l mai jos, la comentarii…
****************************************************************************
************************************************************************************
Sămânţă de mac
********************************************************
autor: Bordelezu
*******************************************************************************
...dincolo de gară, peste linii, exact în faţă, pe o clădire cât o magaoaie, undeva sus, trona el, maiestuos, înfricoşător.

Nu-l văzusem de prima dată, veneam mai demult în gară, nici nu intram prin sala de bilete, trebuia să plătesc bilet de peron, ori preţul lui era căt dădeam pe kefirul rece pe care-l savuram în fiecare zi cu un covrig cald, în colţ, la moş Pandele, intram pe la Poştă, şi de acolo, ţuşti!, pe peron. Căscaaam gura la pălării... mă fascinau pălăriile, de damă sau bărbăteşti. Şi acasă, luam una dintre pălăriile lu’ tăticu şi încercam să dezleg misterul facerii, nu avea cusături – tighele, surfilări – , nimic, doar căptuşeala şi nici aceea nu era cusută.
În gară era altceva, erau pălării largi, cu cocardă, cu „Bonjour!”, cu „O, mon Dieu!...”, astea erau de damă, dar şi pălării înalte, cu „Mais non, mademoiselle, vous êtes très charmante!”, de domn.

Asta până în ziua când el a mişcat… S-a întors şi s-a uitat la ceasul din turnul gării… atunci m-am speriat şi n-am mai auzit pălăriile, nici nu le mai vedeam, pentru că el, de sus, se răsucise ca să vadă… ce să vadă?... să vază cumva dacă i-a venit timpul?
Plecaaam… iar noaptea îl visam, mă sculam cu frica, ce mă făcea să tremur, că voi ajunge la gară iar el nu va mai fi, iar sus, în ceruri, n-o să-l mai pot recunoaşte, dar frica-mi dispărea cănd îl găseam iar acolo, doar că acum, cu gâtu-i cocârjat, privea în altă direcţie.
Vulturul acela mă fascina… de ce stătea doar, de ce nu-şi lua zborul, de ce doar, când avea el chef, îşi îndrepta privirea în altă parte, şi, mă rog, ce zărea acolo cu privirea-i scrutătoare de rămânea cu ochii ţintiţi, timp bun? Mi-a trecut prin cap să ţip la el, poate-poate îl voi face să zboare, dar era prea multă lume, nu mă puteam face de “O la, la!”…

Am plecat… toate mi-au rămas în urmă, dar a sosit şi timpul ca să mă întorc, stam la fereastră, cu geamul vagonului deschis, aerul de afară îi sălta, din când în când, pălăria burtosului de la următoarea fereastră de pe culoar, el şi-o trăgea pe ochi, scăpa o privire plină de venin spre mine, dar nu-i trecea prin tărtăcuţă să ridice fereastra din dreapta sa, ca să-şi apere pălăria. Defilarea din faţa ochilor a început să încetinească, intram în gară… şi atunci mi-am adus aminte de vulturul pleşuv, nici vorbă să îmi mai tragă cineva capul înapoi, căci părul meu, atât cât mai rămăsese, deja agitat de vânt, s-ar fi zburlit cumplit la îndrăzneţ.
În gară, pe dreapta, peste linii, vulturul era acolo, sus, nu-şi luase zborul, doar clădirea silozului de cereale de sub el era vopsită proaspăt într-o culoare iute, peste care trona, cu litere mari, un nume slav.

Vulturul meu, cel care-mi ţinuse trează toată imaginaţia copilăriei, era la locul său, parcă mai gârbovit de ani… o simplă aerisire ruginită din tinichea, pe care încă o mai rotea vântu….

13 comentarii:

  1. renata!
    Toata dimineata ai facut un lucru de neconceput. Ai gugalit dupa amintirile cuiva. Asa ceva nu se face. Indiferent cat de bune sunt intentiile tale, nu il lasi pe Google sa transforme imaginatia copilariei cuiva intr-o poza sau un nume de gara concret. Asta pentru ca dincolo de finalul lui Borde, sunt gata sa pariez ca vulturul lui zboara inca. In visele lui, dincolo de culoarea silozului, dincolo de Google....
    luminita

    RăspundețiȘtergere
  2. O, Lumi!...
    Gugălirea am făcut-o ca să intru în atmosferă, să-i construiesc omului un "chapeau", cum îi place lui să zică. Cum, altfel, aş fi putut, decât plimbându-mă prin gări vechi? Apoi m-am gândit să dau nuanţa asta... enigmatică.
    De ce să nu găsim gara lui Borde?
    Poate o identificăm, poate nu.
    Sigur însă, toţi cei ce vor trece pe aici îi vor citi textul cu mare atenţie, zăbovind asupra detaliilor...
    Adică exact asupra a ce face savoarea acestuia.
    Poate fiecare o să-şi găsească propria lui gară din copilărie. Propriul lui vultur.
    Amintirile despre gări sunt fie fericite, fie sfâşietoare. Niciodată neutre.
    Ţi-o spune o expertă! Timp de 3 ani, cu excepţia duminicilor şi a concediilor, am călcat de două ori pe zi pe peron. Asta înseamnă cam de 1800 de ori. O felie bine definită de viaţă. Care nu se aseamănă cu nicio altă felie din ea.
    Poate de aceea mi-a plăcut atât de mult povestea Bordelezului.

    RăspundețiȘtergere
  3. @renata

    Iti multumesc pentru palarie, e prea frumoasa pentru un sapcalios ca mine, gara exista, si vulturul exista... dar nu asta e foarte important.
    Mi-ar placea ca cineva sa recunoasca acea gara, dar mult mai mult ar conta pentru mine daca vulturul, vulturul meu, isi va rupe lanturile si-si va lua zborul, va rade la noi de sus, sugubat, si ne va spune:
    - "He, he... credeati ca sunt o tinichea ruginita, iata ca sunt un zburator, un adevarat pradator, mai sunt inca spaima gastelor si gainilor. Pazea, curcanilor!"
    Sarumuna!

    Bordelezu

    RăspundețiȘtergere
  4. Aştept şi eu cu nerăbdare, Borde... să recunoască cineva gara... să-şi recunoască propria gară.
    Un secret, Borde!
    Un vultur e si-n faţa gării din Ploieşti. Sud.
    Dar nu e al tău, fiindcă ăsta stă linistit, consemnat ca erou, nu mai face nimic în plus.
    A moştenit nefăcutul nimic din 21-23 dec. 89...

    Nu ştiu în care din aceste trei zile mergeam pe jos spre gara cu Vultur, acum 20 de ani şi mă uitam la soldaţii care apărau "casa albă" a oraşului. Consiliul Judeţean.
    Faţă în faţă cu ei, ploieşteni, navetişti...
    Aflaseră că li s-a înlocuit soldaţilor muniţia de manevră cu cea de război şi erau foarte curioşi. Curiozitate de oameni care n-au văzut moartea decât la televizor.
    Pierdusem un tren deja şi nu ne mai grăbeam. "Ne" se referă la încă doi colegi de navetă, un inginer şi-un economist. Unul era băiat de activist intelectual (academia română), celălalt de colonel la "doi şi-un sfert". Acum, când mă gândesc retroactiv, îmi dau seama ce taţi denaturaţi aveau: îi lăsau să facă naveta, deşi ar fi putut...
    Dar să revenim.
    La doi metri în faţa noastră era un ţăran cu-o paporniţă. În paporniţă vieţuia o gâscă. Vie. Protesta într-una.
    La încă doi metri în faţa noastră şi-a ţăranului cu gâscă era un pufan cu baionetă la armă şi cu o cutie de tablă la picior. Muniţie.
    Ţăranul cu gâsca a înaintat un metru, mutând şi paporniţa după el. Gâsca s-a agitat un pic, apoi s-a potolit.
    "Trage, mă, mucosule!" - i-a zis ţăranul, soldatului. Am doi băieţi de vârsta ta... Hai, trage, cum ai trage-n tac-tu!"
    Eram atât de aproape, că, în timp ce curgea întâmplarea asta, eu mă uitam la mantaua recrutului, kaki şi foarte pufoasă încă. Era o manta nouă-nouţă. N-o mai purtase nimeni înaintea lui.
    Soldăţelul n-a schiţat nicio mişcare. Au început să-i curgă lacrimi pe obraz. Pe urmă am văzut că plânge cu sughiţuri, se zguduia cumva scurt, interior, dar rămânea în poziţie de drepţi.
    M-a impresionat, fiindcă nu plângea de dramatismul momentului. I se rupea lui de revoluţie!
    Plângea de dor de ta-su. De acasă...


    E rândul meu să-ţi mulţumesc, Borde!
    Frumos le aduci din condei!

    RăspundețiȘtergere
  5. @renata

    N-au tras la "casa alba", au tras dupa, la geodezi, de frica, a fost macel acolo...
    Si in Transilvania a fost la fel, doar ca acolo n-au tras soldatii.

    Scufitza Roshie

    RăspundețiȘtergere
  6. Fiecare avem Gara noastra Renata. mi-a placut ce a scris Borde infinit mai mult decat ce am scris eu pe subiect.

    RăspundețiȘtergere
  7. Borde scrie rar. Mai ales când plouă. Şi de citit, cel mai bine e să-l citeşti pe ploaie.
    Abia atunci străluceşte.
    Uneori nici nu scrie. Pregăteşte scena, pune luminile, sunetul, îmboldeşte maşiniştii de la spate, alege costumele, le aşează frumos, la vedere, în decor, uite, parc-ar zice, dac-ar fi să fie, aşa ne îmbrăcăm... apoi pleacă. Şi te lasă singur în mijlocul lumii lui, abia schiţate dar mirosind foarte tare a el, cu câteva crâmpeie de gânduri care ar putea fi ulterior personaje, locuri, dialoguri.
    Şi tu rămâi acolo, înglodat în datoria de-a ghici cum era povestea la care s-a gândit Borde şi pe care trebuie s-o duci singur până la final.
    Îţi dă voie să te simţi co-autor.

    RăspundețiȘtergere
  8. @Codeus

    Faci parte dintre cei pe care, atunci cand ii citesc, ma fac sa uit de necazurile mele.

    @renata

    Principessa, eu nu stiu sa scriu, tu da!, dovada e ultima ta postare, eu doar vorbesc in scris, cu mine...

    Bordelezu

    RăspundețiȘtergere
  9. @Codeus + renata

    Nu ma mai laudati pentru ca scriu aiurea...
    "cei care". :(

    Bordelezu

    RăspundețiȘtergere
  10. Lasă, Borde!
    Nu ne duce tu grija. Ştii foarte bine că, atunci când nu mi-a plăcut ceva, ţi-am spus-o direct. N-ai văzut peronul gării!
    Când te laud, o fac cu toată grija de-a nu exagera.
    În locul tău, mi-aş face un blog. Asta nu înseamnă că nu te aştept oricând aici, cu plăcere şi cu pălărie nouă. :)

    RăspundețiȘtergere
  11. @renata

    Principessa, toti suntem niste numere... ne hranim cu numere, visam numere, scriem numere, suntem stersi ca numere, vorba CTP-ului.
    Doar ca el, Marele Vierme, 110 110 110, altereaza secventa, roade cifre, taie din fasa batutul din aripi al puiului... iar asta e cel mai rau, fara batut din aripi nimeni nu poate sa zboare.

    Bordelezu

    RăspundețiȘtergere
  12. @renata

    Am fost neclar, CTP-ul e CTP, nu vierme, Doamne fereste, iti voi explica, altadata, cum vad lucrurile.

    Bordelezu

    RăspundețiȘtergere
  13. Borde acum o iei tu razna cu laudele. cum e cu uitatul necazurilor uiti de ale tale ca atunci cand ma citesti dai de ale mele. :)

    RăspundețiȘtergere