luni, 19 octombrie 2009

Nereciclabil

Poartă un balonzaid crem, peste o rochie de poliester înflorată mărunt care încă o mai încape. Refuză punga de plastic şi scoate din geantă un portofel maro, ca o boabă imensă de fasole. Trage fermoarul şi apare o sacoşă de fâş.
Ceea ce părea un portofel burduşit, e de fapt teaca unei sacoşi goale din material impermeabil pe care o speli, o atârni în două cârlige de rufe cu băierile în jos şi e ca nouă. Încă douăzeci de ani. Poate şi mai mult, dacă trebuie.

E genul de obiect care te ţine o viaţă. Nereciclabil. Te ţine o viaţă numai pe tine, fiindcă numai o viaţă ai, dar el continuă să fie, dincolo de existenţa ta, în viaţa altei femei cu balonzaid şi rochie de plastic, poate o soră, o prietenă, o vecină care te-au dus la groapă şi se vor ocupa ulterior de pomeni, până la şapte ani, sau cât mai apucă şi ele.

Vreau s-o ajut să-şi pună cumpărăturile în traistă. Nu mă lasă. Zice “Mulţumesc, mă descurc.”

De câte ori se mişcă, simt un miros vag, enervant tocmai pentru că e abia perceptibil, de rânced şi mucegai. Înloc să mă îndepărtez de ea, întind gâtul s-o adulmec mai bine. Mă enervează chestia asta: că nu simt clar ce primează, mucegaiul sau grăsimea.

Nu mă dezbăr nici acum, la bătrâneţe, de meteahna adulmecatului, fac asta de când mă ştiu, ultima oară a încercat bunicu’ să mă dezveţe de năravul de-a-mi înfige nasul în farfurii, în crătiţi, în haine, în sertare, să văd cum miros.
Aveam, cred, opt ani, când am intrat în bucătărie şi-am tras adânc pe nări dintr-o grămăjoară alb-gălbuie, care părea caşcaval ras pe un fund de lemn.
Era hrean.
Am plâns, am strănutat , am tuşit şi-am sughiţat minute în şir.
El a stat la un metru de mine, cu mâinile în buzunare, aşteptând să-mi revin şi să înţeleg că nu trebuie să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, fără să întrebi dacă e permis.
Învăţătura s-a lipit parţial de mine, de-atunci mă ţin departe de orice muşuroi de-ăsta care seamănă a brânzet ras, fiindcă poa’ să fie hrean.
În rest, amuşin la fel.
Ploaia, ninsoarea (care la început mie-mi miroase a lemn ars), mobila, casele oamenilor, hainele lor…
Lumea, în general, n-o privesc, o miros. Am senzaţia că aşa o înţeleg mai repede şi amintirile sunt mai stabile.

Femeia mi-a interpretat greşit privirea, a crezut că mă uit cu admiraţie la rochia ei oribilă, perfect conservată, veche de treizeci de ani şi a zis, atingându-şi decolteul: “O am de treizeci de ani. Azi nu se mai fac lucruri durabile.”
“Nu, nu se mai fac”, am admis eu şi i-am dat restul.
A netezit bancnotele, le-a aşezat cu gingăşie în portmoneul pentru bani, de parcă şi-ar fi luat rămas bun de la ele, apoi a pus monedele într-un buzunăraş cu fermoar.
“Nimic nu mai e cum a fost!”, zice ea, pe post de scuză şi salut.
Pe urmă pleacă.

Mie îmi trece prin minte, imbecil, “Combinatul de fire şi fibre sintetice Săvineşti”.
Şi profesoara de geografie, care mirosea, acru şi stătut, a transpiraţie.

9 comentarii:

  1. imhim. Una din povestile alea de viata ale tale, de nu stiu daca sa zimbesc sau sa ma intristez. Mai degraba ma intristez, totusi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Întristează-te, Ina!
    Personajul are drept de vot.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sfanta naivitate!
    Ia aminte, Ina, pe renata n-a intristat-o saracia lucie, batranetea sau boala personajului ci dreptul sau de vot!:))

    RăspundețiȘtergere
  4. Mai bine suflu în iaurt, Zâzanie!
    Deşi n-am specificat nicăieri pe blogul ăsta, actualii mei musafiri neavând nevoie de asemenea atenţionări, ai grijă ce limbaj foloseşti. Fără cuvinte tari, fără adresări de mahala, te rog mult!
    Altminteri, te şterg.
    P.S. : Vezi că "premise" se scrie cu "s". Ca "mi se rupe" Sper că aşa o să ţii minte. :)
    P.S.2: Eşti binevenită, cât eşti cuminte!

    RăspundețiȘtergere
  5. Hei, Re!

    Buna.
    Am trecut de doua ori prin ea. Mi-a ramas in nari si pe retina.
    Asta nu moare cu una cu doua.
    Doar odata cu mine.
    Merita s-o incondeiezi si s-o lasi la indemana.
    Stiu e greu. Criticii clasici s-au facut lut de oale de mult vrfeme iar penitele le-au fost reciclate cu siguranta.
    Ramane sa ...inventezi nereciclabile.

    RăspundețiȘtergere
  6. hm...mi-ai dat de lucru. felicitari.
    ce bine-ar fi fost ca pardesiul de savinesti sa-ti ceara ajutor la bagat in punga...
    sau sa vrea una reciclabila:)
    hai ca ma opresc aici.

    PS scuze pentru "vrfemea" de mai sus:)

    RăspundețiȘtergere
  7. Renata, de ce o certi pe Zizanie?! Fii mai intelegatoare; parca poti sa stii, omul ce necazuri are?! Cine stie de cite ori o fi intrat pe la tine pe la servici, pentru un Tiapridal si o vorba buna?!
    In alta ordine de idei- Florian iti zicea ca ar fi dragut sa il pui pe Nono intr-o carte; eu zic ca ar fi dragut sa pui si micile tristeti de farmacie intr-o carte...

    RăspundețiȘtergere
  8. Neveule,
    Nu ştiu dacă te-ai lovit vreodată de categoria asta de oameni...
    Aparent inofensivi, ca nişte umbre,îngropaţi în modestia lor, în sărăcia lor, nu cer nimic de la viaţă. Dar nici nu primesc nimic, chiar şi atunci când ea, viaţa, printr-o întâmplare ciudată sau fericită, găseşte de cuviinţă să le ofere vreo schimbare în nou, în bine.
    Sub aparenţa lor blajină, descoperi uneori un zid de netrecut. Dacă ai putere să sapi, vezi că nu-s neapărat victimele destinului lor cenuşiu, ci au un fel de voluptate a neînsemnatului, oftează sonor şi urăsc mut. Ce? Totul, în jur.

    RăspundețiȘtergere
  9. Ina,
    cea despre care vorbeşti nu cumpără, ci vinde Tiapridal. Fiind de aceeaşi parte a tejghelei, cu mine, se află, paradoxal, de cealaltă parte a baricadei, în mod inexplicabil.
    Odată ajunsă aici, pe blog, e foarte posibil să genereze mici iureşuri. E genul de musafir care se pune pe spart pahare, înainte de-a fi băut suficient, ca să aibă o scuză.
    O poţi ignora, o poţi saluta, totul e să nu te sperie... :)

    RăspundețiȘtergere