joi, 1 aprilie 2010

Şpaga şi şpagatul

Dacă-i vorba de coafeză sau infirmieră, şpaga se împătureşte simplu, în două şi se introduce în buzunarul de la halat care e întotdeauna liber, gol şi la vedere. Nu cred să fi întâlnit vreodată o coafeză sau o infirmieră stând pe loc repaus, cu mâinile în buzunare. Şi când stau degeaba, braţele lor sunt îndoite de la cot şi se odihnesc în poziţia Giocondei, în aşa fel încât buzunarele de pe şold să fie uşor accesibile.
Când îi strecori acolo bancnota îndoită, ai senzaţia confortabilă că eşti primul, singurul şi ultimul care-i dă, fiindcă degetele tale nu întâlnesc niciodată altă hârtie, destinatara având grijă să elibereze buzunarul după fiecare luare, ca să ştie cât i-a lăsat fiecare, să-l ţină minte data viitoare.

Dacă-i vorba de persoane mai importante, cu oarecare greutate, mai decisive în viaţa ta, vreun funcţionar şef, vreun doctor mare, şpaga vine introdusă dreaptă într-un plic, de preferinţă în bancnote noi şi uitată pe biroul în faţa căruia aţi stat de vorbă.
Dacă ai aflat că “nu ia”, transformi cash-ul în ceas de firmă, brăţară pentru nevastă-sa şi, la cuvintele “Am şi eu o maaare rugăminte la dumneavoastră…” depui cu un gest firesc, detaşat, pacheţelul cu fundă pe masă, ca pe un răhăţiş de trei mii de parai ce este. Chiar dacă e vreo ploşniţă înfiptă în scrumieră, lăsările astea nu se aud pe înregistrare.

Dacă trebuie să şpăguieşti pe cineva ultraimportant, vreun oficial, om greu în ştiinţă sau administraţie, de a cărui semnătură depinzi tu şi familia ta în viitor, te interesezi în ce cameră de hotel îşi petrece weekendul şi o ungi, ca în exemplul unu pe cameristă, să te îngăduie o secundă, singur, în odaia pe care o va ocupa imediat personajul tău.
Acum nu mai poate fi vorba de bani, doar un nebun umblă cu cărămida pe care poa’ să scrie “mită” la el. Intri şi laşi pe noptieră cheile şi talonul maşinii. Sau biletele de avion şi rezervările pentru un sejur all inclusive. Tu ieşi, el intră. Nimeni nu v-a văzut împreună.

Cam asta e, pe scurt, istoria şpăgii date, când trebuie să cumperi bunăvoinţa cuiva, de la portar la doctor docent.

Lucrurile se complică însă, când omul nostru e de-ăla care nu ia. Orice i-ai da şi-n orice mod, nu ia, nu se mânjeşte, ba e capabil s-o facă pe nebunul şi să te afle tot târgul de mituitor.

Ce faci atunci?
Simplu!
Nu-i dai nimic. Îi iei ceva!

I-o iei pe doamna Teo şi i-o pui candidată.
Pe urmă, n-are decât să facă şpagatul pe două scaune până i se mută gura la ceafă.
Întotdeauna va avea grijă ca doamna Teo să rămână plasată la mijloc, între cele două scaune, unul înfipt în politic şi celălalt în rating.
Dacă se mai îngraşă doamna Teo, nu-i bai, i se mai lungesc şi lui picioarele, până se transformă hobby-ul ăsta în exerciţiu cu figuri impuse.
Io zic că deja a trecut la încălzire, fiindcă iată ce zise, deja:
“Un om puternic, inteligent, cult, independent, dur şi emoţional”

Cine, dragă Mirciulică? Doamna Teo?!
Oare cât de cult, inteligent, puternic şi independent trebuie să fii, ca să girezi atâţia manelişti pe sticlă? Başca Nicoleta Luciu.

2 comentarii:

  1. In ceea ce priveste spaga, aia de la paragrafu' unu, n-am prea dat si precis n-am luat.

    In ceea ce priveste doamna Teo, de ieri am unele intrebari privind moralitatea ei. Poate nu le aveam daca nu intra nitam-nisam in politica si unde? Iegzact in vârfu' gramezii!

    N-as fi avut intrebari legate de sinceritatea ei, daca n-ar fi "aderat" la ciolan, oferindu-si brandul celui mai coroziv partid din istoria contemporana a Romaniei.

    Dar sa nu credeti ca sufar. Pot spune chiar ca nimic nu ma mai mira si asa fac legatura si cu ceea ce voiam sa expun de fapt. De cand ma stiu, am fost indopat cu ideea ca suntem un popor bland, harnic, primitor, cu un imens bagaj cultural, cu puzderie de oameni de stiinta, cu un inalt nivel al cunostintelor, raportat la media populatiei. Si parca a si fost adevarat, macar partial, pana a aparut instrumentul de masura a nivelului de cultura al unui popor: RATING-ul TV!

    Ajuns aici, nu pot sa nu admir pe doamna Teo care, ca “Un om puternic, inteligent, cult, independent, dur şi emoţional”, a stiut sa mentina un rating ridicat al emisiunilor ei, servind "boborului" ce-si doreste mai mult si mai mult. Fiindca, n-are rost sa ne amagim: peste 50% dintre noi suntem manelisti ...

    ALM

    RăspundețiȘtergere
  2. ALM,
    De când am aflat că 20% dintre noi sunt homosexuali, mi-e frică de procente.
    Poate că nu suntem 50% manelişti, poate suntem mai mulţi, dar ce surpriză plăcută ar fi să constatăm că nu sunt decât vreo 20%.
    Eu am o altă părere despre rating. Indică opţiunea, la un moment dat, la oferta de emisiuni concomitente.
    În lume, cred, nu doar la noi, există tendinţa de-a imita reţeta unui succes deja dovedit. Nimeni nu riscă, nimeni nu experimentează.
    Cântăreţele noastre, care ies pe scenă aproape în chiloţi, n-o fac pentru că ştiu că asta preferă publicul, ci fiindcă n-au voce şi, mai ales, nu ştiu să cânte. Şi-atunci ceva trebuie să ofere.
    Şi publicul ce să facă şi el? Dacă are de ales între o ţipătoare căreia doar i se zăresc chiloţii şi-o altă ţipătoare care se prezintă, onest, doar în chiloţi, mai bine a doua!
    Ia să vină una CU VOCE, care CÂNTĂ îmbrăcată şi e corect şi inteligent impresariată. Cred că apare şi publicul ei. Apoi publicul ăsta creşte. Pe urmă şe uită pe ţipătoare. Dar e nevoie de curaj şi talent.

    Doamna Teo nu e chiar o surpriză prin opţiunea ei, decât, poate, pentru Mircea Badea. Care, dacă nu va şti să se delimiteze de situaţie, s-ar putea alege cu vreo fractură. Unde? Tocmai la rating.

    RăspundețiȘtergere