Doar un click

Prima cafea.
Primul click. Adevărul.ro de ieri. Citesc articolul despre “Fortul 13” pe care administraţia penitenciarelor l-ar dori transformat în muzeu.
Mai bine nu! Decât să ajungă să arate ca Sighetul, zugrăvit, parchetat, mirosind a odorizant de cameră şi povestind pe nişte panouri uriaşe din sticlă acrilică, într-un stil decent, despre sistemul dement, mai bine să-l lase aşa, pe jumătate inundat, îngropat, uitat.

Foştii puşcăriaşi, câţi mai trăiesc, vizitează încă originalul, fără să vrea, nopţile, în spatele pleoapelor închise.

Fiii lor vor fi auzit povestea cu suficiente detalii, încât oroarea şi durerea să capete dimensiuni suportabile – în definitiv, bătrânii lor au supravieţuit !

În definitiv, în ultimii douăzeci de ani monstrul căruia îi zice comunism a primit atâţia bocanci electorali în figură, a fost stâlcit în bătăi cu vorbe, i s-a pus pielea pe băţ, a fost aşa de ştiinţific analizat şi, în cele din urmă, condamnat cu creionul pe hârtie de una dintre mlădiţele lui de vază, încât azi aduce mai mult cu o paiaţă tristă, demnă de milă, care se lasă percheziţionată de bună voie, ba, deşartă chiar ea, pe masă, conţinutul buzunarelor: un pistol de jucărie, un borcănel de nes, două-trei pachete de BT şi-un amărât de carnet roşu de partid pe care scrie doar membru. Atât: membru. Adică un prăpădit de executant, lipsit de vlagă, fără iniţiativă, care a semnat câteva condamnări la moarte fizică sau mentală fiindcă trebuia să pună ceva pe masă copiilor săi. O ciocolată nemţească. O bucăţică de caşcaval. O diplomă. O deplasare în interes de serviciu, în Franţa, doar dus, fiindcă aşa-i când eşti în misiune, ştii când pleci, dar nu ştii şi când te întorci.

Cât despre nepoţii de puşcăriaşi, născuţi după ’90, o asemenea incursiune în trecut mai rău îi încurcă, le strică scala de valori, îi debusolează complet.

Abia dacă înţeleg cum se face că o Licenţă obţinută pe bune e incompatibilă cu un Bugatti Veyron. Abia dacă sunt capabili să guste glumele mecanice ale internetului care îi trimite, printr-un nou click, de la articolul despre “puşcăria groazei – Fortul 13 Jilava”, direct în cel intitulat “Eliberarea unui interlop: Nuţu Cămătaru a plecat de la puşcărie pe un armăsar pursânge de 125.00 de euro…”, fiindcă sunt pe aceeaşi temă.

Eu, mărturisesc, fiindcă nu beau decât o singură cafea dimineaţa, m-am abţinut de la al doilea click.
Dar puştii, avizi de conexiuni, sigur nu se abţin. Şi prezentul lor devine, cu fiecare click, tot mai complicat. Vor îmbătrâni fără să-şi fi priceput prezentul. La ce bun, atunci, încă un muzeu al tinereţii bunicilor lor?

Tablouri dintr-o expoziţie

Azi, în piaţă, la marginea şirului de tarabe galbene, din plastic, cerşea o străbunică. Cerşea cu un glas atât de pierit, încât, prin murmurul pieţei, abia se desluşea un crâmpei de rugă. Zicea ceva cu “…de-o pâine”.
I-am dat un leu, din mers, dar mergeam încet, în silă, de căldură şi de sacoşe.
N-am făcut decât un pas şi-am auzit-o strigând, cu voce plină, bogată: “Nicule, ia şi mie o cafea!”
Am întors capul.
Nicul era al doilea tarabagiu din rând, fiindcă ăla s-a mişcat spre ea.
Ceilalţi doi, trei vânzători de fructe au râs, ca de-o glumă bună.
M-am oprit şi-am vrut să zic ceva, nu ştiu ce, dar mi-am amintit că atunci când dai, dai fără condiţionări. Poate că şi-o babă care cerşeşte în piaţă are dreptul la o cafea pe zi. Poate la trei. Sau la treizeci. Dacă doarme într-un subsol de bloc, nici trei sute de cafele pe zi nu-i fac bătrâneţea fericită.
Da’ râsul ăla, care mi-era adresat, m-a umplut de ruşine…

Nu trebuia să povestesc asta, nu?
E o prostie!
Nereprezentativ.

E mai jalnic decât un reportaj în satul natal al micului premier. (Până şi satul are un nume diminutivat!)
Eu n-am cum să dau erată!
Nu există niciun Gâdea care să-mi permită, a doua zi, să vin în altă emisiune, să explic că, de fapt, am făcut un live imbecil, la cort, foarte departe de casă, unde n-am găsit decât pe nişte unii care pupincureau molcom şi ardeleneşte la ciocaţii de neam prost ai consăteanului lor, ajuns mare om la guvern.
Dar, grosul satului, purtătorii de gumari, ăia care nu se lasă intervievaţi, aşa îşi târau picioarele în doru’ lelii, aşa erau de abătuţi de situaţie, încât, dacă ar fi aflat că “No!” e totuna cu “NU!”, s-ar fi afiliat la opoziţie, de “numa’-numa’!” …

Şi, dacă tot am făcut-o de oaie, să merg până la capăt.

În caricatura noastră de ţară la care suntem condamnaţi, unii găsesc cu cale să se facă auziţi, astfel:
“Anonim spunea...
chiar daca am votat cu basescu si voi vota de fiecare data cand va mai fi nevoie, nu pot fi de acord cu reducerea pensiilor de varsta si a salariilor mici.”

O, înţelegeţi?
Noi nu trebuie să ne luptăm nici cu hoţia, nici cu clientela politică, nici cu măsurile de austeritate, nici cu mârşăvia guvernului…
Noi ar trebui să ne luptăm doar cu incoerenţa semenilor noştri, nişte tipi aparent cumsecade, care ne opresc pe stradă, ne cer un foc, zic “mulţumesc!”…

Nişte inşi din mulţime. Nişte nimeni.
Numai că, dacă tot la două zile se termină gazul din brichetă, înseamnă că ceva nu e în regulă.

La Răchiţele, cu elan...

Azi-dimineaţă, când am deschis televizorul pe antena mogulului rău, am crezut c-a păţit ceva Boc.
Ceva nasol.
Cel mai nasol, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Că nu există decât o singură circumstanţă în care se duc televizioniştii acasă la om, să strângă impresii şi amintiri de la rude şi să facă documentar de-ăsta, in memoriam…
M-am nimerit şi-ntr-un moment critic, era un popă pe ecran care-l vorbea de bine pe mititel, şi până m-am lămurit că nu era Batman, ci era văr-su lui Boc, deja mă gândeam – ce ţi-e şi cu viaţa asta, azi eşti prim-ministru, mâine eşti pa!
Singurul lucru care mi-a dat de gândit a fost că, deşi îi înşirau numai calităţile, cum se întâmplă în momente de-astea nefericite, nu plângea nimeni.
Avea Stoiceasca aşa, un fel de bâzdâc amar, tot căuta să dramatizeze lucrurile, dar de ales, s-a ales cu o problemă în care se aplica regula de trei simplă: dacă o babă a trăit până acum dintr-o pensie de patru lei, apăi tot din aia o să trăiască bine mersi şi de-acum încolo, că cinşpe la sută din patru lei îi atât de puţin, că nici nu se bagă de seamă. Şi pe urmă, baba – aici nu mai ţine de aritmetică, ci de garda financiară - are, pe semne, o sursă de venit de origine animală sau vegetală, are ea o oaie, o roşie, un cartof în grădină de la care-şi trage uzufructul, fără să-şi elibereze bon fiscal.

Pe urmă a venit şi treaba cu pârtia de schi în Răchiţele, unde n-a mai nins de multă vreme, de-aia ar fi mai bună sala de sport şi-o piscină, poate şi-o pârtie de biciclete prin pădure, să vină turistul, să mâie o zi, să mâie două, la doo margarete, pensiunea lu’ fratele răposatului. Draci! Premierului, am vrut să zic…

Într-un târziu, când m-am lămurit că pricăjitul e sănătos tun, doar audienţa antenei 3 trage să moară, am închis televizorul, aproape ruşinată de timpul irosit.

Poate o să vă întrebaţi de ce “La Răchiţele, cu elan”, când totul a fost inutil, chinuit şi greşit?
Păi, nu ştiu! Aşa a fost emisiunea: cu Stoiceasca, Pieleanu şi cu Elan.

Schwartzenberg.

Un popor de ‘tu-ţi şi ‘tu-te…

Aseară mă uitam la un film cu muultă bătaie, un film stupid din care n-am înţeles decât că Van Damme e specific românesc, joacă orice cretinitate, bani să iasă, când, deodată, apare un tut, un fel de Hoară, care boceşte de câteva ori pe zi, în televizor, pe umărul unei femei, că el nu, că el niciodată, în fine, că el n-a câştigat niciodată nimic.
La cum arată, mi se pare verosimil să nu-l fi băgat nimeni în seamă, măcar la dat cu mopul, numai că nu despre asta e vorba în clipul publicitar : amărâtul n-a câştigat niciodată nimic moca, şi de-aia se-ndoapă cu hamburgeri la McDonalds, că poate într-o zi va câştiga 100 de porţii de cartofi prăjiţi gratuiţi.
La cât e de fericit în final, sigur se numără printre cei care au un tranzit intestinal normal, nu trebuie să înghită iaurturi laxative de la Danone, nu ia Dulcolax, nu-l întreabă nimeni - "Tu cat timp iti petreci zilnic la toaleta ?”, nu-l dor dinţii când mănâncă îngheţată, fiindcă se spală cu una dintre cele enşpe mărci de pastă de dinţi recomandate de asociaţia medicilor stomatologi, a înlocuit apa şi săpunul cu vopseaua de pereţi Spor cu ioni de argint, de la Policolor şi, dacă n-ar fi un tut, ci o tută, probabil că ar supravieţui oricărui accident aviatic, în zilele critice, purtând always cu aripioare.
Urmează tutele, care spală cu Ariel, fiindcă Arielul e garantul succesului unei stagiuni teatrale, în timp ce Rex te ajută isteţ să. Tutele îşi lungesc genele, îşi îmbrobodesc soţii cu cafea Jacobs, până ce-i transformă în nişte tuţi care admit că fiicele lor minore îşi aduc iubitul pe şest în dormitor, îşi întăresc coafura cu fixativ, pe furtună, se epilează cu Brown, devin catifelate şi “Merci”, până ce evadează Van Damme dintr-o închisoare rusească, doar fiindcă îi trebuiau ceva bani de pe urma unui film, oricât de imbecil ar fi fost el.

Ce vreau să zic e că, pe noi, până şi agenţiile de publicitate ne tratează exact ca pe nişte tuţi şi tute, îşi nuanţează mesajul în zona noastră de interes, ne dau cu flit de-ăsta parfumat cu Glade, că oricum n-avem de ales, oricum înghiţim pe nemestecate, oricum suntem ţara care scrie cu oi pe dealuri şi, în curând, vom scrie cu noi înşine, pe dealuri, pe munţi, pe câmpii, prin oraşe - SFÂRŞIT.

Gura păcătoşilor adevăr grăieşte!

Flutur: "Celor din PSD le chiorăie maţele de foame, le e dor de putere."
Udrea:"Felul în care se achiziţionează contractele publice reprezintă jaf pe banul public.”
Vlădescu: “Era foarte uşor să minţim în continuare. Haideţi să avem încredere în poporul român şi să îi spunem adevărul.”

În vreme ce tonomatele de presă, plătite de cei care au vrut să ne fure Sarea şi Poşta, ling hârtii, pe surse, ca să furnizeze dovezi ale “neprofesionalismului, imoralităţii şi iresponsabilităţii” (ce elegant eufemism găsise domnul Bogdan Teodorescu acestor hămesiţi analfabeţi a căror inconştienţă ţine, în principal, de prostie!), ei se înghesuie la autodenunţuri.
Aproape că se cer la puşcărie!
Aproape că ne roagă frumos să le scurtăm chinul de a-şi produce bani, cu nemiluita, pe socoteala noastră.
Aproape că au obosit de-atâta strângătorie şi s-ar retrage la ţară, ori la alte ţări, să se bucure în tihnă de roada furăciunii lor.

Dar noi ne mulţumim să le citim declaraţiile de vinovăţie la gazetă şi purcedem spre o nouă zi de muncă, bucuroşi că avem de unde ne întoarce seara acasă. Bucuroşi că ne mor alţii înainte.
Bucuroşi că, atunci când vom ieşi noi la pensie, poştaşul n-o să trebuiască să sune la uşă nici măcar o dată, fiindcă o să-l aşteptăm noi pe palier, ameţiţi de foame. Poate ăia mai viguroşi, îl vor aştepta direct în stradă.

Poate ziarele autohtone vor scrie, cu litere boldite, despre ieşirile în stradă ale pensionarilor, fără să amintească motivul: zi de pensie.
Presa internaţională va prelua ştirea şi va concluziona că România încă există, fiindcă, iată, mai sunt oameni care ies în stradă.
“În”, “pe”… chestie de traducător!

De la muci în freză, la muci în fasole

Ăsta e meciul Boureanu – Firea:

Gabriela Vrânceanu Firea: Dar dumneavoastră înţelegeţi ceva din economie? Vă rog frumos să ne liniştim… Domnule Cristian Boureanu, am o întrebare pentru dumneavoastră…
Cristian Boureanu: Nu. Nu vreau să răspund la întrebările dumneavoastră.
Gabriela Vrânceanu Firea: Păi atunci de ce aţi venit? Vă rog frumos să vă ridicaţi să plecaţi.
Cristian Boureanu: Păi domnul Ludovic Orban v-a răspuns la vreo întrebare?
Gabriela Vrânceanu Firea: Mi-a răspuns la toate întrebările.
Cristian Boureanu: La ce întrebare a răspuns? Eu am văzut că a ţinut un discurs politic. Dumneavoastră l-aţi întrebat pe domnul Ludovic Orban cum de s-au dublat cheltuielile publice în patru ani, deşi productivitatea muncii a scăzut? Aha, nu vă plac chestiunile sensibile. Domnul Ludovic Orban a vorbit 10 minute şi a ţinut un speech…
Gabriela Vrânceanu Firea: Domnule Cristian Boureanu, dar ce-aţi mâncat? Aţi mâncat ceva stricat înainte de emisiune?
Cristian Boureanu: Nu ştiu. Am mâncat ceva la dumneavoastră aici. Am găsit aici pe masă ce mâncaţi dumneavoastră în fiecare seară aici.
Gabriela Vrânceanu Firea: Ceva de pe jos? Ceva de la toaletă? Dar chiar nu vă e jenă?
Cristian Boureanu: Păi mă întrebaţi aşa urât? Să ştiţi că eu nu plec din emisiune. Stau şi vă zâmbesc, vă întreb dacă dumneavoastră l-aţi întrebat vreodată pe domnul Călin Popescu Tăriceanu ce-a făcut cu banii de investiţii, cu 3 miliarde…
Gabriela Vrânceanu Firea: Domnule Cristian Boureanu, dumneavoastră v-aţi luat temperatura? Poate aveţi febră?
Cristian Boureanu: Nu. Nu am febră, mă simt bine şi relaxat. Mă uit şi vă pun nişte întrebări şi văd cum vă deranjează.
Gabriela Vrânceanu Firea: Şi cine v-a spus că sunteţi băiatul cu muci în freză a avut dreptate.
Cristian Boureanu: Acum mă jigniţi? Cumva amantul dumneavoastră?
Gabriela Vrânceanu Firea: Amantul meu? Dar amanta dumneavoastră, firmele dumneavoastră? Mi se pare incredibil…
Gabriela Vrânceanu Firea: Răspundeţi la o întrebare sau nu?
Cristian Boureanu: Incredibil! V-aţi permis să mă jigniţi de trei ori la persoană.
Gabriela Vrânceanu Firea: Şi dumneavoastră îmi spuneţi de amant? Păi domnul Călin Popescu Tăriceanu e amantul meu?
Cristian Boureanu: De unde ştiţi că vorbeam de dânsul?
Gabriela Vrânceanu Firea: Păi domnul Călin Popescu Tăriceanu a spus că sunteţi băiatul cu muci în freză. V-a spus altceva?
Cristian Boureanu: Eu am vrut să vorbesc despre ce a făcut PNL şi de ce n-are România bani în buget.
Gabriela Vrânceanu Firea: Şi aţi vorbit cinci minute. Aţi ţipat la domnul Ludovic Orban.
Cristian Boureanu: N-am vorbit deloc.
Gabriela Vrânceanu Firea: Deci noi ne-am imaginat doar.
Cristian Boureanu: Doamnă scumpă, să mă jigniţi în direct la o emisiune e strigător la cer.
Gabriela Vrânceanu Firea: Este a doua oară când faceţi aşa ceva. Aţi mai făcut-o la RTV, v-aţi făcut de râs, acum v-aţi făcut de râs şi la Antena 3. „Distinsă doamnă”, după ce-mi spuneţi de amant? Nu v-ar fi ruşine să vă fie! Ar trebui să vă înroşiţi.

Eu cred că, dacă ai ajuns moderator de talk-show, de calibrul Gabrielei Vrânceanu Firea, eşti antrenat psihic şi pregătit pentru orice fel de incident: pahar cu apă aruncat în faţă, înjurătură de morţii tăi, făcut “curvă” - dacă eşti femeie, “impotent” - dacă eşti bărbat, plus variante.
Trebuie să ai răspuns, în limbaj academic, în oricare dintre aceste situaţii.
N-ai răspuns, bagi publicitate, fără somaţie.
În niciun caz nu dai replici infantile de tipul – “Aţi mâncat ceva stricat înainte de emisiune?”

În niciun caz nu le agravezi cu “Poate aveţi febră!”

Dacă, totuşi, ţi-ai ieşit din fire şi-ai uitat că eşti însăşi Firea, nu pomeneşti de “muci în freză”, fiindcă dai cu mucii în fasole.
Când utilizezi cuvântul “muci” în dialog cu un VIP născut în zona mucoasă a lumii în care trăieşti, adică acolo unde o fată care ştie cât e tariful la “toată noaptea “ călăreşte două ministere şi una, mai amărâtă, conduce camera deputaţilor, doar fiindcă ştie mercurialul la “scurt” pe timp de criză, rişti să te mănânce porcii, fiindcă te-ai băgat în tărâţe.

Sigur că admir cavalerismul necondiţionat al colegilor ei de televiziune dar, dacă aş fi mogulul cel rău, i-aş finanţa un concediu de 90 de zile (maximum de reţetă compensată) undeva , pe Coasta de Azur, de Fildeş, de ce-o fi, numai să fie departe de mlaştina mucoasă românească, ca să nu-mi pierd credibilitatea, să nu se amestece, în mod ireversibil, mucii din freză cu cei din fasole.

Voi ce credeţi?

Tristeţea femeii de serviciu

Când a intrat pe uşă, nici n-a trebuit să mă uit în ochii ei, a fost suficient să-i ascult jelania paşilor târşâiţi cu amar, ca să-mi dau seama că ceva grav se întâmplase.

A zis "bună dimineaţa" cu oftatul care codifică mesajul “mi-e rău de nu mai pot, dau un pic cu mopu’ şi-atât” şi s-a trântit pe scaun, cu fruntea în palmă.

Oftatul numărul doi, fără text, ăla care s-ar transcrie aproximativ prin “ffffuu” expirat din adâncul sufletului, m-a pus în gardă, să n-o întreb nimic, mai ales să n-o întreb ce-o doare fiindcă e într-una din zilele alea nasoale când “o doare toate alea” şi niciun hap n-o ajută, nu s-a născocit încă un medicament pentru dureri fără etiologie şi fără localizare.

Mi-am făcut de lucru discret pe lângă ea, în momente de-astea e bine să n-o deranjezi, dar nici să n-o tratezi cu indiferenţă. Tre’ să te comporţi normal, dar nuanţat. Adică situaţia e sub control, dar se poate oricând deteriora iremediabil, aşa că puţină sobrietate nu strică.

A venit şi mult-aşteptatul oftat numărul trei, se scrie cu “aîh”, dar nu e sunet de piept, e sunet de cap, mai subţirel, mai pirpiriu, începe între sprâncene, care se apropie făcând o cută şi se desăvârşeşte în faringe, unde prinde glas.

De regulă, după un asemenea suspin, îmi cere o fiolă de calciu şi în următoarele două ceasuri îşi revine complet, câteodată spectaculos – prinde chef de spălat vitrinele din proprie iniţiativă.
Aşa că am ciulit urechea, s-o aud p-aia cu calciul, să ne potolim, să ne-apucăm de treabă.

Trec minutele în tăcere. Nici nu dă vreun semn că şi-ar reveni de la sine.

Până la urmă nu mai rabd şi-o întreb:
- Da’ ce-aveţi azi, de sunteţi aşa dărâmată?
- Nimic, zice. Nu e niciun fel de grevă. Circulă toate! Maşini, tramvaie… Toate!