D'ale ochelariştilor (2)

Încep să dau din casă…

Nu doar că mi-am pus ochelari pentru distanţă, dar mi i-am schimbat şi pe cei pentru aproape.

Aici se potriveşte un banc vechi şi adorabil(uşor de mimat, greu de transcris) despre un tip care îşi face, în criză de timp, un costum la un croitoraş destul de viteaz, ca să accepte lucrarea, fără probe. La preluarea costumului, clientul se uită în oglindă şi constată că cei doi craci ai pantalonului sunt cusuţi cam faţă în faţă, că sacoul are o mânecă prea lungă şi alta prea scurtă şi, una peste alta, nu prea se poate îmbrăca în el.

Croitorul îi sugerează cum să-şi modifice mersul, înaintând mereu cu acelaşi picior şi trăgându-l pe celălalt din urmă, apoi îl ajută să deprindă o mişcare oarecum spontană a braţelor, în aşa fel încât o smucitură scurtă să-i elibereze palma din manşeta mânecii prea lungi şi o ridicare spasmodică a celuilalt umăr, să estompeze evidenţa mânecii prea scurte.
Omul se antrenează puţin, în această variantă de locomoţie, plăteşte şi pleacă îmbrăcat.
Pe stradă, două blonde, comentează:
- Uite, tu, ce bine cad hainele pe paraliticul ăla!

Ei, în scenariul ăsta, eu joc rolul paraliticului, ochelarii sunt costumul şi oftalmoloaga e croitoraşul.
Vă imaginaţi, prin urmare, ce relaxată sunt şi cât de roză-mi pare viaţa, deocamdată, până ajung la altă doctoriţă de ochi.

Aş fi putut să-l dau dracului de calculator, măcar un weekend, să las toţi ochelarii acasă şi să mă refugiez aici, în bucata asta de ţară, unde se vede totul cu ochiul liber:

N-am făcut-o, că nu prea eram “pregătită” şi-acum stau şi exersez aruncatul cu privirea după modelul azvârlit, iar când mă ia cu ameţeală, mă uit la posturile tv de ştiri, unde mă folosesc de ochelarii mai prietenoşi, de distanţă, care nu-mi joacă feste optice, ci feste de-a dreptul, fiindcă oriunde mă uit, la orice dezbatere, eu văd doar imaginea asta, unde mortul suntem noi şi doctorii sunt guvernanţii:

Colac peste pupăză, un amic îmi trimite o succesiune de poze, sub titlul “Mânca-ţ’-aş”, semn că putem endoscopia cadavrul de mai sus, pentru diagnostic diferenţial, dar cui ar folosi să ştie cât de bolnav era mortul, când încă vieţuia?

Şi totuşi, piaţa miracolelor e în ascensiune!

Observ că, pe măsură ce ne scade nivelul de trai, ne creşte apetitul pentru miracol.
Nu există stand de cărţi sau chioşc de ziare care să nu vândă nişte broşuri cu coperte distins sidefate, în culori dulci - bleo, lila, roz, argintiu, scrise de nişte tipi cărora o urticarie le-a chinuit copilăria dar s-au vindecat în mod miraculos, prin forţe proprii şi-acum, la maturitate, fiindcă nu prea le merge afacerea din colţul străzii, s-au apucat de holism şi, fireşte, de scris tratate tămăduitoare, format mic.

Chestiile astea se vând foarte bine!
Le cumpără nişte oameni cumsecade, care nu-şi permit să apeleze la un specialist în programare neurolingvistică, parapsihologie şi biosinenergetică, un îmblânzitor de-ăsta de flăcări violete, fost apevist (sper că de intendenţă, ca să aibă şi-un pic de mov în biografie), cum are primul om în stat.

Totuşi, la un moment dat, chiar şi aceştia cheltuiesc două-trei milioane de lei vechi, acolo, cât să se trântească pe un pat într-un cabinet de medicină holistică, să îi acopere un ins în halat alb cu electrozi şi să le citească într-un soft viitorul bolnăvicios, mai bine ca în cafea.

Aproape zilnic intră în spiţerie un examinat cu paranormalul, cu vibraţionala, cu inefabilul, pe care-l recunosc din uşă, după vrăjeala care-i persistă în priviri.
Genul ăsta de uitătură fericită nu l-am mai întâlnit decât la cei care se vâră de bună voie în sistemele de comerţ piramidal şi-o pornesc de jos, de la nivelul cărbune, încercând să-şi convingă prietenii şi vecinii să cumpere nişte tone de detergent megauniversal absolut comestibil şi sperând să ajungă la nivelul diamant , acolo unde se află liderul de grup, care le arată poze cu yachtul lui, cu viloanţa lui, cu parcul lui auto – toate agonisite în mod cinstit, cu răbdare şi voinţă, din vânzări anterioare şi ramificate de pastă de dinţi specială, cu care poţi să cureţi şi aragazul, şi parbrizul, şi poşetele de piele întoarsă şi, bineînţeles, dinţii tăi şi-ai urmaşilor tăi, timp de câteva generaţii.

Exemplarul despre care vă vorbesc se apropie de tejghea, oftează adânc, în sensul că “ce-sănătos-tun-eram-eu-şi -uite-n-ce-hal-o-s-ajung-bine-măcar-c-am-aflat-la-timp” şi scoate un cearşaf A4 – reţeta.

Diagnosticul ocupă cam 80% din suprafaţa faţă-verso şi nu iartă nimic, de la compoziţia firului de păr şi gazele din sânge, intestin, plămâni şi până la tendinţa spre hipertensiune şi bilă leneşă care o să-l chinuie peste zece ani.
Câte unul, mai lucid, îndrăzneşte să mă întrebe cam cât de leneşă ar putea deveni, în viitor, o bilă pe care şi-a scos-o cu fix zece ani în urmă şi, fiindcă nu ştiu ce să-i răspund, realizează imediat că are de-a face cu o proastă de vânzătoare, ce să-i ceri uneia ca mine, mai bine ziceţi, doamnă, aveţi sau n-aveţi produsele?

Ce să-i zic? Pe cele mai multe le am, m-am învăţat să am tot felul de “lacrima stâncii”, de “răşina muntelui”, de “ulei de peşte vegetal”, de pulberi din gheare, creste, pliscuri şi piscuri… numai că ciberholistul lui le vrea de firmă. De o anume firmă.

De firma care-l plăteşte pe el. O “Nuştiucare-Vita”. Numai aia tămăduieşte! Toate celelalte “…vite” , zeci, sute, o turmă întreagă, intrate în ţară cu vaporul, sunt în stare să te ucidă.

Şi-atunci acelea cum rezistă pe piaţă? Simplu! Fiecare fabrică plutitoare din asta îşi angajează, la rândul ei, propriii experţi vibraţionali pe care-i îmbracă în halate albe, le pune la dispoziţie un calculator şi nişte măţăraie cu senzori la capete prin care trebuie să detecteze gâlma din chakre, predispoziţia la melancolie şi diabet sau, măcar, la nivel minim de performanţă şi pentru numai un milion jumate, acupunctul prostiei omeneşti.

Dacă numărul săracilor cu duhul n-ar fi în creştere, probabil că n-ar exista o asemenea ofertă de jobuşoare pe net, tocmai acum, în plină criză economică:


“Descrierea firmei:
Parteneriat cu companie multinationala de promovare a imaginii si a produselor, recrutare de alti parteneri nationali si internationali.Intermediere , management , marketing , propia ta afacere cu investitie minima.
Descrierea postului:
formarea unei baze de clienti pe baza de analize cu aparatura moderna , medicina vibrationala ,cabinete propii
Cerinte:
absolventi de medicina ,farmacisti ,atitudine pozitiva ,dispus sa faca cursuri de medicina vibrationala , sa promoveze un stil de viata sanatos
Oferta (bonusuri, beneficii):
excursii, venituri motivante occidentale”

D'ale ochelariştilor

Lumea e urâtă, fraţilor!
Până şi femeile tinere au riduri, pori dilataţi pe vârful nasului, se epilează numai când au timp şi numai pe picioare.
De bărbaţi, ce să mai zic! Mătreaţa înnobilează reverul sacoului şi unghiile, discret îndoliate, denotă firea lor boemă, înclinată spre nespălatul de vase, până se epuizează vesela.
Pe stradă sunt aruncate cu mult mai multe chiştoace decât îmi închipuiam eu că e posibil în ţărişoară, flegmele sunt un adevărat atlas al patologiei căilor respiratorii în imagini, iar producţia planetară de paiete pe bluze şi tricouri are, aici, cea mai sigură piaţă de desfacere.

Nu, n-am înnebunit, mi-am pus ochelari de distanţă.
Şi văd toate astea.

După ce am depăşit faza vertiginoasă, în care toţi coparticipanţii la trafic se năpusteau asupra mea, am constatat că ăsta-i tipicul, aşa e năpustirea matinală, dacă nu i te supui, nu ajungi.
Dar deja împlinesc 48 de ore de ochelarism şi-mi permit observaţii.
Prima ar fi că, ce noroc am avut cu ce vedeam eu, faţă de ce era... De fapt, aş fi putut să militez în continuare pentru venirea gunoierilor lui Prigoană şi pe strada mea, când, de fapt, strada nici nu mai există.
A doua ar fi că…

Dar, între timp, s-a stabilit că Augustin Zegrean e preşedinte la Curtea Constituţională.
Şi eu, mânată de propriile-mi angoase ochelaristice, nu stau să analizez acum dacă el e omul lui Băsescu, dacă îi e destul de obligat, dacă e normal ca un ins care a absolvit cumva Dreptul, dar n-a fost niciodată Judecător, să fie acum, fix la Curtea Constituţională.
Problema mea e: ce distanţă interpupilară “poartă” Zegrean la ochelari şi cum vede el lumea?

Aniversarea Blogului Matildei

Am făcut poza asta cu vreo lună în urmă.
Mă gândeam să-i zic "copac mătăsos".
Acum i-o dăruiesc Matildei, de ziua blogului ei.
Fiindcă-i seamănă.
La mulţi ani, Matilda!

Jurnal de bordură (2)

Da. Sapă ei, sap şi eu.

A revenit excavatorul în groapă. Habar n-am cum l-au revârât acolo, dar sunt aproape sigură că n-o să-l mai scoată. Dacă mai plouă de două ori, o să-l piardă în măruntaiele pământului, când le-o fi lumea mai dragă.
Deocamdată, ca să-l vizualizeze integral, dimineaţa scot apa de peste noapte, în sistem supermecanizat, cu nişte găleţi de vopsea lavabilă “Spor”.
Pe la zece a.m. pământul abia dacă mai bălteşte vag, zici că e numai bun de excavat. Din nefericire, ora zece e începutul pauzei de mic dejun, care se prelungeşte până pe la două, când începe, fireşte, pauza mare de prânz.
Cu siestă cu tot, se face ora patru de după amiază. E ora la care orice bugetar nesimţit rupe uşa.

Ăştia, că lucrează la privat, continuă să lucreze. Nu rupe niciunul nicio uşă, fiindcă n-au, dar au nişte table, pe care le joacă, până se lasă întunericul binefăcător.
Certitudinea că şi mâine e o zi de săpat.

Eu n-am nici table şi nici excavator. Am două doamne paciente care mi-au căzut din prăvălie direct în lucrarea dumnealor, de-a trebuit să le acordăm primul ajutor, însoţit de scuze şi schimb de numere de telefon.

Am săpat la Registrul Comerţului şi-am aflat a cui e firma care vrea să ne facă bine cu forţa.
Ocazie cu care am înţeles de ce Registratura Primăriei refuză să înregistreze nişte biete notificări.
Ghinion: avocatul nostru e cam tâmpit. N-a vrut să părăsească sediul Registraturii, fără numere de înregistrare. Le-a obţinut, la limită, după 40 de minute, timp în care s-a perindat toată Primăria pe la vorbitor, ca să-l convingă să renunţe.
Întrebare: Ştiţi a cui e firma?

Votul cu piramidon

S-a terminat votarea.
Care n-a avut bile, a votat cu gume şi piramidon. În treacăt fie spus, piramidonul a fost scos din uz “pe vremea mea”. Ştiţi de ce? Fiindcă s-a descoperit că e cancerigen.
Probabil că s-a votat cu antinevralgic, cu fasconal, cu codamin, ca să n-aibă votantul dureri de cap, ulterior. Dar pe sticla televizorului am citit cuvântul “piramidon”. Care s-a scos din farmacoterapie ca fiind cancerigen. Cică şi guma de mestecat e cancerigenă. Americană, dar cancerigenă.
Ceva bun tot se cristalizează pe fundul urnei: Frigul şi Foamea, care nu sunt cancerigene. Ucid onest, ciobăneşte, rapid, fără negocieri şi importuri de medicamente..
Prin urmare Frigul şi Foamea devin, brusc, aliaţii noştri cei mai siguri. Fiindcă atunci când maţele chiorăie şi-n casă e la fel de ger ca afară, ieşi să te mai dezmorţeşti niţel. Unde? Poate în Piaţa Universităţii unde s-a strâns deja atâta lume, că e mai cald ca-n dormitor. Când? La iarnă.
Tot iarnă era şi-atunci…

Jurnal de bordură

Strada pe care-mi petrec o treime din zi pe banii unui “slab”, ca să am din ce plăti “grasului” dările lunare, arată aşa, de la începutul lui mai.

Iniţial, s-a pornit cu extirparea bordurilor datând din iunie 2009 şi înlocuirea lor cu unele mai proaspete.
N-am dat mare importanţă acţiunii fiindcă avea o logică: doi Dorei le scoteau pe cele uzate, alţi doi veneau pe urmele primilor şi plantau trufandalele. Lucrau destul de repejor, nu încurcau pe nimeni. Până într-o zi când, ăia doi care scoseseră bordurile vechi s-au apucat să le scoată şi pe cele noi. Nu-mi imaginam ce vor să pună în loc.

Într-o joi s-au lămurit lucrurile.
Nu pe strada noastră trebuiau să schimbe borduri, ci pe o alta! A noastră trebuia doar reasfaltată. Aşa că, imediat, au purces la decopertare.
De ziua copilului, primiseră şi aprobarea poliţiei rutiere pentru întreruperea traficului auto în zonă. Intrau în legalitate.
Nu mai avea sens să dea în brânci.

De-atunci singura dovadă că avem de-a face cu o stradă în lucru, stă înfiptă în pământ, la îndemână.

Mint! Pe 3 iunie, la prânz, au muncit iar. Excavatorul lor a rupt un odgon negru, semiîngropat. Un mizilic! După înălţimea flamei, s-a dovedit că nu era chiar o funie oarecare.
În amurg, o echipă de la Enel ne-a rebranşat la civilizaţie.

De-atunci a dispărut excavatoristul. Se lucrează numai manual. Dacă e ca la ţoale, bănuiesc că totul devine mai scump. Greul a căzut exclusiv pe ăia doi care se ocupau cu scosul. Ceilalţi, specializaţii în pus, nu se amestecă. Probaibl că n-au expertiza necesară. Supervizează.

Treptat, groapa a progresat în adâncime. Câţiva pacienţi mai glumeţi ne ziceau c-o să avem prăvălie cu ieşire la Dunăre. Să vezi atunci vad!
Doreii, invidioşi, au scurmat şi trotuarul. Au mai lăsat o brână aşa, ca pe Jepii Mici.
Nu se mai încumetă nimeni după antinevralgice, dacă nu e prevăzut cu pioleţi, cordeline şi ce mai trebuie în cazuri de-astea.

Ieri a dispărut şi excavatorul. Dispariţie controlată. L-au mutat în parcare, fiindcă şi-aşa nu mai foloseşte la nimic. N-am mai rezistat şi i-am întrebat de ce l-au scos din peisaj, oricum era inofensiv de câteva zile şi mă obişnuiesem să-l văd prin vitrină.
Cică făcea umbră pământului. Am crezut că haidamacul cu care intrasem în vorbă se dădea şmecher cu mine. Omu’ vorbea serios. Venise o înştiinţare cum că sunt prea aproape de pânza freatică şi trebuie aşteptat să se usuce pământul. Noroc cu căldurile astea…

Şi dacă nu se usucă? Nu mai puneţi asfaltul? – l-am întrebat disperată. Ba da, a admis el, da’ iar n-o să iasă cum trebuie. Şi când terminaţi? - l-am mai descusut eu .
Păi, n-am de unde şti. Da’ lucrarea tre’ să ţină trei luni.

Vestea nu m-a şocat. M-a bucurat. Ştiam termenul de la colegă-su de echipă. Voiam doar să verific că nu mă minţise ăla.
Până la urmă, e plăcut să mai întâlneşti şi oameni cinstiţi. Că de muncitori…