C-un ochi râd, cu altul plâng, p-amândoi de gât îi strâng…

renata

Citesc blogu’ lu’ acesta cu nume domnesc, faţă de tută şi apucături de Gică Diazepan.
Il citesc cu dreptu’. Ochiu’, fiindcă la el mă refer, prinde a-mi lăcrăma de râs.

Vasăzică în anunţul aproape electoral pe care şi l-a postat pe blog, recunoaşte cu modestie că e „ specializat în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne, cel mai dificil capitol al negocierilor României cu Uniunea Europeană; autor al mai multor lucrări în acest domeniu; - Decorat de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul “Bărbăţie şi Credinţă” (cel mai important ordin militar de pace), în grad de comandor, pentru meritele deosebite în aderarea României la Uniunea Europeană.”

Pe urmă zice nea Rareş Niculescu, fiindcă el e subiectu’ şi predicatu’ zilei, că-i place de Bob Dylan şi de Pink Floyd.
Lăcrămile încep să-mi curgă lanţ pe obrazul drept, a înţelegere: ăsta nu scrie pe blog pentru tovarăşii lui! Scrie pentru vreo fată de-aia care-şi serveşte ceaiul de iasomie cu scorţişoară şi cireş la Vasiliada, că uite şi cartea lui preferată: Bill Clinton - Viaţa mea. Păi cu asta faci ravagii atât în suflete de domnişoare culte şi cu masteru-n cap, cât şi în anticamera guvernului, până îţi vine rândul la interviu.

Gata. Ochiu-miu drept e frânt de oboseală. Îi dau liber la program şi-ncep să-l exploatez pe stângul, care stâng, conform basmului, e antrenat cu plânsu’…

Dau foaia la site şi mă nimeresc cu lectura într-o îmbulzeală de nedescris, ’jde inşi, care normali, care ziarişti, care martori oculari, se grăbesc să se înţeleagă ei pe ei şi apoi cazu’ in speţă, adică în ce măsură (de metrica muzicală vorbim) se pupă Pink Floyd cu maneaua burticoasă şi păroasă şi cine ne garantează nouă că nu a greşit vreun tembel de editor, mutilând cartea lui Bill Clinton fix în titlu? Nu cumva, in original, se numea „Of, viaţa mea!”?
Fiindcă, dacă aşa vor fi stând lucrurile, totul capătă sens, pumnul în figură, aplicat de europarlamentar unei fete, miroase a legitimă apărare preventivă si numai faptul că asta l-a bătut măr, mai apoi, dovedeşte cât de rea şi invidioasă e lumea în care trăim.

Adică de ce să nu se râdă si ochiul meu stâng si plângăcios de ceva?

11 februarie, 2009