Rumeni şi romeni

renata

Cu mai bine de zece ani în urmă, un italian şcolit si bogat îmi explica, fără să-i pese dacă mă ofensa, că o anumită situaţie pe care o trăise el în prezenţa unor autorităţi române i se păruse de domeniul fantasticului absurd şi-l dusese cu mintea la unul dintre marii lor scriitori. L-am întrebat la cine făcea referire si, timp de un sfert de ceas, a refuzat să-mi spună numele aceluia, considerând că nu auzisem de el, deşi era de notorietate universală. Credea că eu, româncă fiind, nu aveam cum, sub nici un chip, să fi ştiut de existenţa lui. În cele din urmă i-a pronunţat numele: Pirandello.

Următorul sfert de oră mi l-am petrecut încercând să-i explic că Pirandello e tradus în româneşte, se găseşte în librării şi se joacă la teatru, că românii, surprinzător de mulţi chiar, au în casele lor nişte rafturi pe care îşi păstrează cărţile şi că, dacă tragi afară din grămadă cotorul uneia, surpriză, continui să ţii în mână o carte şi nu cutia unei videocasete sau o colecţie de benzi desenate. Aici făceam o aluzie grosolană la biblioteca fiului său, un tânăr om de afaceri.

Cred că nu l-am supărat, fiindcă ulterior am vorbit adesea despre scriitorii şi pictorii care îi plăceau şi despre o mulţime de alte subiecte, cu sinceritate şi fără prejudecăţi.
Dacă fac abstracţie de averea-i deloc neglijabilă şi de acurateţa cunoştinţelor sale de farmacologie, în ciuda faptului că de zeci de ani nu mai practica medicina, ci comerţul cu medicamente, Ignatio nu era decât unul dintre acei italieni care au venit în România să pornească o afacere cu succes garantat.

Treptat, a înţeles ca România nu este altceva decât o altă Italie, îţi faci loc mai în faţă cu plicul (”bustarella”) şi, dacă vrei să dormi liniştit, plicul nu trebuie să conţină bani, ci o eşarfă stampată cu un desen Picasso, serie mică, despre care numai eventuali cunoscători ar putea jura că e exemplar unic.

Treptat, am înţeles şi eu de ce compun scrisori atât de personale, după dictare, unor cunoscuţi de-ai lui, alţi prosperi oameni de afaceri italieni, in România: fiindcă, analfabeţi fiind, doreau să facă diverse comunicări unor persoane foarte apropiate de acasă.

Treptat, am înţeles şi eu, si el, că popoarele noastre seamănă în mod plicticos, aşa că ne-am făcut, reciproc, câte un cadou: el a încetat să-i mai numească pe români „rumeni”, care echivalează oarecum cu „ţigani”, în timp ce termenul literar acceptat este „romeni”, iar eu am început să-l compar cu bunul său prieten, Gian Marco Venier, de 25 de ani corespondent de presă, pe vremea aceea, al „Ansei” la Bucureşti, care îmi spunea adesea că „proştii ăştia de italieni, ar trebui să se mai nască odată, ca să ne semene”, el considerându-se, după un sfert de veac de trai in România, român.

De ce v-am povestit toate acestea… Aşa!

24 februarie, 2009