Dresură de elefanţi

renata

Era prin ’68 . Eram la mare. Staţiunea semăna cu un sat, numai că străzile erau pavate îngrijit, existau vreo două hoteluri în centru şi restaurantul cel mai frecventat se numea „Gagarin”. La o margine a localităţii începea marea şi la cealaltă, câmpul.

Acolo, în câmp, cât ţinea sezonul, funcţiona un bâlci cu căluşei, cu dughene de tras la ţintă în raţe de tablă, cu ghirlande de becuri colorate şi vată de zahăr. Mai era şi muzică tot timpul şi miros de porumb fiert.

La opt ani, dacă m-ar fi întrebat cineva încotro e Raiul, aş fi întins arătătorul spre bâlciul acela, fără să clipesc.

Într-o seară a apărut un cort imens din pânză dungată, mai multe lumini, nişte barăci mirosind greu a bălegar, sunete stridente, zgomote noi, răpăit de tobă, o agitaţie festivă, ceva minunat.
Venise Circul.

Mi-au trebuit trei zile ca să-l conving pe tata să mergem şi noi. L-am rugat, i-am făcut promisiuni, mi-am tăiat raţia zilnică de îngheţată din proprie iniţiativă, am stat bosumflată cât se poate de evident, am mâncat tot din farfurie si n-am mai vrut să intru în apă.

Jucam până în cele mai mici detalii rolul copilului urgisit de soartă, cuminte până în măduva oaselor, trist şi fără noroc care se stinge încet, sub povara nefericirii.

Nu mai vorbeam aproape deloc, zăceam ore în şir cu ochii în gol şi plini de lacrimi, nodul din gât mă deranja puţin, semăna cu un început de amigdalită, dar autocompătimirea mi-era minunată, dulce, aproape că începusem să cred că voi muri în curând, îi vedeam pe-ai mei hohotind pe marginea gropii şi pe mine culcată în adîncul ei, direct pe pământ (neglijasem sicriul), cu ochii larg deschişi către cer, ca o pedeapsă ireversibilă.

În cea de-a treia seară, probabil sub efectul matineelor mele, tata a capitulat: „Bine, mergem la circ, dar o să vezi că n-o să-ţi placă!”

Mi-am stăpânit în ultima secundă chiotul de triumf, mi-am luat uitătura de câine bătut şi recunoscător, am arborat un zâmbet muribund şi i-am şoptit un „mulţumesc”, ca o ultimă suflare.

Tata a început să râdă, cred că l-a impresionat stăpânirea mea de sine şi mi-a zis „Acum încetează cu teatrul, du-te şi te îmbracă!”

La circ a fost urât, aşa cum prevăzuse el. Clovnii se scălămbăiau caraghios şi suflau în trompetă, cădeau fără motiv, se îmbrânceau şi lumea râdea, mi se păreau demni de milă şi nu de aplauze, deja mă plictisisem, dar n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume. Parcă maimuţele costumate mai erau cum mai erau, şi călăreaţa care se ţinea în şa, în picioare, îmi plăcuse, era, una peste alta, un urât suportabil.

La un moment dat a apărut o stârpitură de om în haine sclipitoare, pocnea din bici, făcea gesturi largi, muzica se înviorase cu nişte trompete, apoi o voce afectată a anunţat marele moment de atracţie, dresura de elefanţi. Asta chiar putea fi interesant, fie şi numai pentru atâta şi tot trebuia să vin, mi-am zis, şi m-am foit nerăbdătoare pe banca de lemn, aşteptând elefanţii.

Erau doi. Probabil bătrâni. Se mişcau cu încetineală şi plictis. Au dat o tură de arenă. Piticul care le era dresor, făcea tot felul de fandări plesnind cu biciul în praf pe lângă picioarele lor şi dându-şi importanţă. Acum, că intraseră uriaşele pachiderme, părea mai caraghios, mai pocit, mai inutil. Alerga de acolo-acolo, împărţea bezele, dădea cu biciul, striga ceva de neînţeles… Nu prea vedeam în ce consta dresura fiindcă elefanţii nu-l băgau în seamă. Mie mi se părea că, atunci când se urcaseră pe nişte scăunele speciale cu picioarele din faţă, au făcut-o fiindcă aşa le-a plăcut lor, şi nu fiindcă nebunul ăla, agitatul, răcnise la ei.

Pe urmă a tăcut muzica şi-au rămas doar tobele, semn că urma cu adevărat greul.
Dresorul se proţăpise în faţa elefanţilor şi le comanda ceva. Vocea îi suna teribil, aproape ameninţător, parcă nu avea cum să fie a lui. Biciul pliciuia neobosit. Nu se întâmpla nimic. Tobele deveniseră obositoare. Parcă mi se făcuse frică…

Şi-atunci i-a lovit. Scurt, clar şi cu ură, acolo unde ajungea el: peste picioare. Elefanţii au îngenuncheat. Foarte încet, se vedea că le e greu.
Lumea a izbucnit în aplauze.

Stârpitura nu mai contenea cu temenelele. Numărul se sfîrşise cu succes.
A mai fost un balet la final, cu multe pene în capul dansatoarelor şi totul s-a terminat.

De-atunci n-am mai vrut niciodată la circ. O dată, şi mi-a fost de ajuns. Am învăţat să-l recunosc după miros şi să-l ocolesc, cu teamă, ca pe cel mai amar spectacol pe care l-a născocit mintea omenească.

Si totuşi, ca întotdeauna, de ce ţi-e frică nu scapi.