e-dialog: Pe fundal de manele

Maneaua vremurilor noi
ElZap

Mulţi o să-mi spună că am înnebunit. M-a apucat aşa netam-nesam sau viceversa să mă îndrăgostesc de manele, când până mai ieri mă plângeam că nu pot dormi din cauza programului de reeducare culturală, pe care mi-l bagă pe gât, urechi şi nas nişte agenţi culturali ai noii ordini muzicale mondiale?

Nu, n-am înnebunit, ba chiar şi acum când scriu îmi amintesc o scenă petrecută cândva în cursa Bucureşti-Paris cu un pico-lăutar minune pe care l-am confundat cu un minor adoptat de un cârd de lebede negre, pornite cu avânt să îi culturalizeze pe concetăţenii mei zburătăciţi prin lumea largă de o tranziţie năucă. Să nu-mi cereţi să o spun aici că e prea lungă şi prea anostă.

Nici nu ştiţi însă ce dor mi-e acum de stolul acela de lăutari, când văd câte falsete se interpretează pe malurile Dâmboviţei de oameni cu mai puţin talent şi cu mult mai multe ifose. În fond cu ce greşeau ei că îşi câştigau o pâine folosindu-se de talentul incontestabil pe care mai degrabă l-au moştenit decât l-au obţinut prin sudoare?

Ei vindeau ceva ce putea fi măsurat, fie şi într-un mod vag, pe câtă vreme unii dintre concetăţenii mei, cu obraz mult mai subţire, vând umbrele unor cai verzi pe pereţi.

Unul mai şmecher, de pilda, ce veşnic ne priveşte chiorâş, ne cere la modul imperativ să trăim bine, ca şi cum aş putea plăti la supermarket cu snoave ticluite prin mahala. Bine că nu ne cere să sărim din avion fără paraşută. Dar să nu vorbim de paraşute în casa spânzuratului.

Alt personaj, ce întruchipează noţiunea abstractă de blondă absolută, îmi cere să mă bălăcesc ca la Sovata în plin centru al Bucureştiului, într-o copaie de minciunele însăilate la repezeală, după ce a aflat că trebuie să încălzească un fotoliu de ministresă. Ce contează că nimeni nu o crede? Totul e să ne vadă în fundul gol, gata pregătiţi pentru scaldă, că ea schimbă ministerul, sau pleacă în capitala Europei, de unde o să ne trimită bezele prin curierat rapid.

Nu-i vorbă că, un distins predecesor ce umbla cu un palmier în braţe şi-l planta de câte ori vroia el şi pe unde vroiau muşchii lui, ne-a plimbat şi el prin toată ţara în căutarea locului de amplasare a Disneylandului românesc botezat Dracula Park. Până la urmă dracu’ l-a luat şi pe ăsta. Zic eu de parc, că de oameni capabili de asemenea isprăvi nici Necuratul nu se apropie, cât o fi el de păcătos.

Numai că minciuna fiind şi ea o boală ca toate celelalte beteşuguri, ba pe deasupra dobândind şi caracter epidemic, s-a pripăşit şi prin spitale, de au început până şi doctorii să o ia razna. Unul de pildă, citind pare-se o poveste de adormit copii, ne ameţeşte cu nişte poduri de basm ce vor trece peste zgârie-norii capitalei, de a început să mi se facă rău de înălţime numai auzindu-l. Ăsta, bag seamă şi-a zis că dacă am înghiţit noi o autostradă întreagă, ce mare lucru ar fi să înghiţim găluşca unui pod. Şi apoi de ce ar trebui ei să termine autostrada, când bine se ştie că marele Schubert, cât o fi fost el de renumit, tot a lăsat o simfonie neterminată.

Acum după ce am văzut ce urechişti sunt cei ce ne conduc, de ce nu vreţi în ruptul capului să cânte fiecare după limba lui? Măcar aşa am vedea pe viu cum a fost cu turnul Babel, de şi-au încurcat aia limbile.

Turnul Babel nu-l facem nici noi, dar cel puţin ne trezim peste noapte o Românie de poligloţi. Oricum mare scofală nu facem că vorbim aceeaşi limbă, dacă de înţeles tot nu ne înţelegem.

Singura noastră salvare rămâne cântecul duios al manelei.






Maneaua sub vremi
renata


Nu, ElZap, nu de femeia-manea, nu de minciuna-manea, nu de guvernantul-manea speram eu să-mi povesteşti, ci de maneaua-manea, de cântecul dulce-întristat al înamoratului, de fiorii dairelei, de minorul oriental, ăla care oftează galeş şi se întinde, pisică răzgâiată şi ostenită, peste încă un semiton. De ritmul şchiopătat al geamparalei (-dobrogene, de cântecul lui Anton Pann, adică numai de ecourile manelei-manea, fiindcă e tot ce-ai putea găsi asemănător cu cea autentică, în ziua de azi.…

Altminteri, ceea ce sparge acum piaţa şi timpanele domniei tale, sfidându-te la semafor, nu e manea. E…

1990 ne-a găsit sătui. De folclor nou cu „dragu mi-i bădiţa cu tractoru”, de iubiri constructive, de lăutăreasca ce-i plăcuse „tovarăşei”, de revelioanele cu dansatoare îmbrăcate cuviincios şi de circari ruşi.

Cimitirul Eroilor Revoluţiei a îngropat nişte naivi şi-a dat liber la AC/DC şi la Scorpions care, oricât ar fi fost de buni şi de universali, nu se potriveau cu melancolia nuntaşului pe la patru dimineaţa, cu nevoia lui de-a filosofa la nimicnicia vieţii. Mai băga orchestra un café-concert, mai dădea o grecească, mai un Tarkan - gűzel-gűzel…dar tot nu era destul.

Treceau zile, săptămâni, luni şi românul citea ziare pe uscat, legăna brichete aprinse în Piaţa Universităţii pe uscat, plângea emoţionat la gândul că ar putea fi, odată şi-odată liber, pe uscat. Adică în tăcere.

Şi-atunci, în liniştea serioasă ce se aşternuse, careva a dat iama prin Bosfor, a furat iaşmacul si tamburina, a subţiat timbrul percuţiei, a dat hammondul mai încet, a sărăcit armoniile, a corectat ritmul mixt, şăgalnic, senzual şi rafinat al geamparalei, l-a băgat în mă-sa şi în dou-a patra, a netezit disonanţa tânguitoare a lascivei secunde mărite, a întărit aiurea timpul neaccentuat al măsurii, a pus nişte vorbe să rimeze din coada de topor, dar pe româneşte şi nu s-a mai gândit nimeni la plagiat, la pângărire şi prosteală, ci numai la un nou gen muzical autohton. Gata. Nu mai era tăcere. Avea românul pe ce plânge când „sta şi el să bea un pa’ar dă vin”.

Brusc, „careva”-ul a devenit „românaş d-al nostru”, a pus smoching la şosetele albe, a uitat că nu ştie note si s-a simţit ca şi cum le-ar şti, a uitat că n-are voce, dar de-o gâjâială încă există şi s-a apucat de treabă. Tot începutul trebuie să poarte un nume şi i-a zis “manea”.

La început maneaua românească a fost şi ea de dragoste, ca pe vremea Mavrocordaţilor. De dragoste întristată, fiindcă mai frumoasă decât iubirea e doar iubirea pierdută . Ori că moare ea, ori că pleacă după altu’, ori că n-au lăsat-o părinţii, sfârşitul era trist.

Publicul bea, mânca, plătea, asculta şi pleca lăcrimat, parcă mai bun, mai împlinit, mai cu scop, mai “vai steaua lui”.

Pe urmă, fondatorul jelaniei cu parfum de Fanar n-a mai fost doar un simplu copil minunat, începător, s-a făcut costi, s-a făcut salam, a devenit mai vijelie, percepea onorariu greu pe lacrimă la botez, nu mai era la începuturile lui, îi plângea masa, îi plângea casa după spoturi în tavanul roşu din dormitor, o confratesă de-a lui tocmai îşi prezentase vila într-o emisiune televizată şi se jura că o făcuse numai şi numai după gustul ei, venise momentul să arate şi el că e cineva, prinţesa sa, ci-ca la-ca ci-ca cea, aia care fugea, putea fi adusă înapoi la eroin pe alte criterii, „pă interes” de merţan şi de vilan, trebuia schimbat puţin textul, acum, că avea bâta în portbagaj şi avocat la scară şi casă de discuri.

Melodia puhavă s-a mai îmbăţoşat, creatorul s-a mai stilat, ţipa el din rărunchi “ooooooooof”, cât îl duceau foalele pe mâncate, de te rupea, dar când merge treaba în sistem turbo, când iei 3000 de para la un chiolhan de politicieni, numai ca să le-o cânţi pe-aia cu care te-ai lansat, nu-ţi mai deranjezi nici deşteptătorul, să-l pui să sune pe mai puţin şi devii om de afaceri.

Dintr-un „stau şi plâng în faţa ta” , manelistul s-a făcut instituţie, cere drepturi de autor, măcar că s-a autoplagiat în toate cele 200 de piese create, e înregistrat la OSIM, e invitat în emisiuni tv, persoane carismatice devenite brand se gudură pe lângă el, îl numesc bunul meu prieten, bat tactul cu piciorul, bâţâie din cap în transă, ştiu strofe întregi pe dinafară şi nu se liniştesc decât când el le dăruieşte un CD cu autograf şi le zice „Deci, da, vreau să spun că şi eu te consider prietena mea.”

Realizatorul îşi face show-ul, audienţa se dă cu capul de tavan, ultima compoziţie e retrasă de pe internet, e piesă grea, nu-i s-o asculte amărăştenii moca, nişte băieţi care au terminat muzicologie şi-au scremut creierii să scrie o prezentare pe coperta albumului, au reuşit să găsească până şi-o explicaţie ştiinţifică aberaţiei ritmice, coliva sonoră e numită melos, lansarea e un triumf, momentul e mai înălţător ca simfonia „ a nouă” a lui Beethoven care, cel puţin odată, a fost şi ea sanctificată ca manea, ridicată la rangul de muzica noroadelor, cu prilejul intrării în Comunitatea Europeană, asta s-a întâmplat în pofida a orice, a bunului simţ, a dispărutului profesor Pruteanu, a mea, a ta, a noastră, care ascultăm încă, în păcat şi ilegalitate, „Für Elise”. Tot un fel de manea.

9 martie, 2009