Restul e zgomot

renata

În sfârşit, România, cu forma ei de palmă pe harta Europei, care a dovedit de-a lungul vremii că poate fi umplută cu orice, de la dulceaţa sinilie în care plutesc siluete de femei împăiate frumos de Sabin Bălaşa şi până la doar sex de femeie, îmbujorat cam portocaliu de Benedek Levente, s-a lăsat cuprinsă de emoţie zilele trecute, la Gala Gopo, unde Nae Caranfil a pus în bătrâna ei palmă un film pe care multe ţări, de felurite forme, ar jindui să-l aibă.

In sfârşit, avem şi noi filmul nostru fără mesaj imperios, care nu ţinteşte nici în stânga, nici în dreapta, nu înfierează, nu demască, nu demitizează, nu strigă vreun adevăr supărător pe care l-am ţinut ascuns din motive istorice, diplomatice, geografice, politice şi politicoase, nu ştiu câte secole.

E doar povestea frumoasă, mai mult sau mai puţin romanţată, a facerii unui film care chiar s-a făcut şi e spusă cu atâta generozitate şi nepăsare boierească faţă de cruda realitate care-şi arată colţii la noi, încât, şi dacă ar fi să rămână doar cu acest premiu de interior, deşi mă îndoiesc, tot n-ar mai putea strica nimeni şi nimic binele ce-a fost comis: în sfârşit palma României s-a spălat de păcatul de-a voi să dovedească lumii întregi că, după ce a fost secerată si ciocănită sistematic de artişti cu trompele legate de cenzura comunistă, pansată cu kitsch festivist de tot felul de funcţionăraşi ai penei si-ai penelului, se aşterne pe vomitat nonconformist orfani abuzaţi, vagabonzi de canalizare si cai roz pe pereţi, închipuindu-şi că astfel va prinde un loc pe strapontina culturii universale.

7 martie, 2009