Blogorănia

renata

Da. Moda jurnalului încuiat cu lăcăţel cât bobul de porumb, ţinut departe de ochii vigilenţi ai mamei care l-ar fi răsfoit şi de două ori pe zi, numai ca să se asigure că nu e oportună [încă] o vizită la ginecolog, a trecut demult.

Jurnalul intim şi parfumat era, in general, apanajul fetelor. Băieţii n-aveau apucături de-astea, n-aveau gânduri care să necesite conservarea în condiţii tainice, n-aveau de ce să-şi noteze undeva „ A nins toată noaptea. Nu circulă nici un autobuz. N-am cum să ajung la şcoală şi, prin urmare, n-o să-l văd… Zăpada a devenit duşmanul meu de moarte.” , unicul lor mare secret era fumatul în spatele şcolii şi singura grijă, îndepărtarea urmelor tutunului – miros şi ce se scutura din pachetul de ţigări prin buzunare.

Azi lucrurile s-au schimbat din temelii. Puştoaicele au jurnalul la vedere şi, cu cât impresiile par de factură mai intimă, cu atât mai profund e chinul să fie subliniate cumva, grafic, fotografic, cromatografic. Si s-a mai schimbat ceva, cred: adevăraţii, marii, mulţii posesori de jurnal personal sunt ei, ciutanii de 17 – 20 „şi ceva” de ani care, nu numai că au opinii (bravo lor!) de tip decret, nu numai că şi le aştern prin batere cu pumnul în masă, nu numai că şi-au perfect-cristalizat convingeri despre experienţe proprii pe care urmează să le trăiască peste alţi vreo douăzeci de ani, dar să te ferească sfântul să îndrăzneşti o altă opinie la „comentarii”, că zbori, călare pe „123urban”, direct in paradisul mitului lor falnico-falic care-i face să pară atât de maturi si invulnerabili.

Poate că nu m-aş fi apucat niciodată să deschid acest subiect, dacă ieri n-ar fi adus vorba cineva despre „comunicare” şi dacă, tot ieri, n-aş fi citit întâmplător pe blogul unuia dintre cei mai teribili copii teribili ai blogosferei româneşti, un îndemn plin de viaţă, adresat actorului „săracul Dem Rădulescu”: „Gata, bă, mai duceţi-vă la culcare, mai lăsaţi şi pe alţii să îşi joace şansa!”

9 februarie, 2009