Brandul de ţară

Anul 1976 pentru unii nici nu există. Pentru mine e doar o vară, vacanţă, trenul de Tulcea, „Săgeata” de Sulina, încă nişte kilometri, un sat.

Tata, ireversibilul golan îndrăgostit de apă. Eu, care am luat examenul de sfârşit de an cu brio, îndrăgostită de colegul de bancă. Ne punem amândoi iubirile la comun şi scăpăm de mama, tocmai în Deltă.

Gazda, o femeie mică, rotundă aproape, cu „l” îngroşat, rusesc, cu ochi albaştri şi obraji dogoritori, ne arată camera. Nelipsita carpetă orientală deasupra divanului. Mileuri. O vază cu dalii din grădină şi mirosul acela, de curat-încremenit, mirosul altui tărâm.
Nu-mi place, deşi mă încearcă un plâns de bucurie. Tata îşi aranjează undiţele şi mie îmi revine de desfăcut rucsacul. Azi nu mai înţeleg cum încăpeau lucrurile strict necesare pentru două persoane, într-un rucsac. Lipseau cosmeticele? Lipseau.
Aveam şi eu o geantă de umăr, pe care bunica o burduşise cu mâncare: pâine cu unt, piept de pui şi ardei gras. Mai era acolo o carte, pentru când m-aş fi plictisit de pescuitul tatei. Pun cartea pe lada de aşternuturi şi mă gândesc ce să fac cu mâncarea. Nimic. Or avea frigider? Mă duc s-o întreb.

Grasa e în curte, aşează masa, zice „e gata imediat, vă chem eu, domnişoară!”. Uit de frigider şi rămân cu ochii pironiţi în oloiul de ciorbă cărămizie. Tata iese şi el să fumeze. Din fundul curţii se apropie un zdrahon bătrân, cu mers clătinat, înjurând de mama focului. Femeia ii taie calea, să-l potolească, arată spre mine. Până aduce ea mămăliga şi lingurile, moşul s-a liniştit şi-ncepe să-i explice tatei cum o să decurgă ziua de mâine. Tata îl întreabă cât ne costă. El zice că nimic, doar ce trebuie s-avem la noi: brânză, salam, pâine şi două sticle de ţuică.

Cât mâncăm, se lasă tăcerea. Parcă am fi dintr-o dată certaţi.

Lipoveanul bătrân stă faţă în faţă cu mine. Nu-mi pot lua privirile de la mâinile lui uriaşe de culoarea pâinii negre. Pe lângă ele, farfuriile şi paharele par de jucărie. Are ochi albaştri. Toţi au ochi albaştri si păr de culoarea nisipului.
După masă, plecăm în sat, să cumpărăm plata lipoveanului. Tata cere şi apă minerală, bănuind că omul uitase de ea.
A doua zi, când încă nu se luminase de ziuă, femeia cu ochi albaştri şi gene blonde ne trezeşte fără mari precauţii.
Peste un ceas ne conduce la barcă şi socru-su ne arată unde vom sta fiecare. Până ne aşezăm, bea primul sfert de ţuică. Pe urmă începe să vâslească…

Tata stă în faţă, la botul lotcii. E fericit ca un şcolar premiant în ziua serbării. Eu trebuie să mă aşez în spate. Privită din interior, bărcuţa e ditamai ambarcaţiunea. M-aş putea întinde să fac plajă. Aş putea dormi când am chef. Mă întreb deja când o să ne întoarcem, fiindcă mi-e teamă că totul va fi o mare plictiseală. Soarele, abia ridicat peste stuf, încălzeşte molcom, parcă din rămăşiţele căldurii de ieri.
Undeva, departe, iubitul meu de Bucureşti doarme încă. Habar n-are el ce zi monotonă am de înfruntat…

***

Mult mai târziu, spre cinci după amiază, lipoveanul leagă barca acolo unde ne aştepta în zori.
Cântă încă, ciudat şi frumos, pe ruseşte, un cântec de al cărui refren deja mă pot lipi şi eu.

M-a lăsat să vâslesc, ştiu deja să strunesc barca într-un păienjeniş de vegetaţie, mi-a arătat cuiburi de pelicani, m-a învăţat să beau apă rece ca gheaţa din fundul Dunării prin tija unui nufăr, ştiu de-acum să deosebesc păsările Deltei după fâlfâitul de aripi.

Cică mâine mergem la pescuit.