Feminismul se Alină, dar de vindecat - nu

renata

Înainte de orice, o precizare: mie nu-mi place Alina Mungiu Pippidi.

Sigur, nu-mi place nici fata cea mică a Preşedintelui, dar cu aceasta din urmă neplăcerea mea sfârşeşte repede: nu-mi place din cauză de semianalfabetism („succesuri” nu se naşte din timiditate, ci din prea frecventa utilizare a vocativului „fată”, adică: „Fată, ştii, fată, ce mi-a zis ăsta , fată?...” ), nu-mi place fiindcă, fată de Preşedinte fiind, n-a avut măcar atâta bun simţ (forma minimă a autoconservării), încât să perceapă că ascensiunea tatălui ei poate fi susţinută numai printr-un regim de asceză din parte-i. Adică abţinerea dumisale de la vorbirea fără vocale, de la vorbirea cu subiect la persoana a treia plural şi predicat bun de întâia singular, pe scurt, de la vorbire...

Cu Alina Mungiu Pippidi mi-e mai greu să explic de ce nu-mi place.

Antipatia mi-e, pe deoparte, vagă şi extinsă ca un abur, nu-mi place şi gata, că îşi taie veşnic interlocutorul în orice dialog, folosind un ton repezito-supărat, subliniat de moldovenescul ei accent, cu multe „şî”-uri, pe care, la cât de multă carte are, le-ar fi eliminat în timp. La modul general, tot pe motive de vorbire, nu-mi place nici cucoana asta.
Punctual însă, mi-a devenit strict antipatică de când am prins-o în următoarele ipostaze:
A scris în memoria profesorului George Pruteanu un fel de articol-odă-necrolog. . L-a zdrobit cu dispreţ controlat pe defunct în toate strofele şi la refren i-a cântat „ce mult te-am iubit!”, neuitând să tragă nişte spuză pe turta ei, conform modelului „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se” pe ea.

I-a acuzat pe realizatorii „Sintezei zilei” de sexism, fiindcă şi-au permis să o ironizeze pe Roberta Anastase, fără să observe că ea, Pippidi, practică un feminism cel puţin ilar, grobian, stupid, angoasat, atunci când, ba se grăbeşte să ni-l citeze pe Ion Cristoiu care ar fi declarat că prezenţa dumneaei îi trezeşte complexul de castrare, ba i se năzare că „Valentin Stan si Radu Tudor îşi permit sa saliveze in studio uitându-se la filme” cu preşedinta Camerei Deputaţilor în costum de baie , prefăcându-se a nu înţelege de unde izvorau ridicolul situaţiei şi, în consecinţă, amuzamentul acelor domni.

Când o persoană cu standardul cultural pe care şi-l arogă Mungiu Pippidi dovedeşte atâta elasticitate şi înţelegere faţă de personagii ca Roberta Anastase, al cărei curriculum vitae plantat pe internet miroase de la o poştă a Pile-Combinaţii-Relaţii, ale cărei mici exerciţii de oratorie, absolut obligatorii în funcţia pe care o deţine, sunt nişte modeste încercări în limba papagaleză, fiindcă o aceeaşi frază e repetată de câteva ori cu sintaxa puţin modificată şi care a considerat benefic imaginii sale de politician serios şi cu vocaţie să amintească în acea autobiografie de laurii culeşi la un concurs de frumuseţe, ei bine, când o „doamnă” ca doamna Pippidi e atât de înţelegătoare cu „fata” Roberta, mie începe să nu-mi mai miroasă a „feminism sporadic cu guşă”, ci a interes politic personal şi neprincipial.

Şi cu asta trec la cea de-a treia ipostază pentru care fondatoarea Societăţii Academice Române îmi displace la punct fix: când te numeşti „politolog”, pentru că de politolog te ştie lumea şi nu de şefă de promoţie la medicină, te abţii să intri în vreun partid, mergând cu abnegaţia şi activismul până acolo încât să te visezi europarlamentar din partea acelei formaţiuni politice. Că ce e un politolog? Un veşnic filosof şi teoretician al fenomenului, un observator de sus şi din echidistanţă al acestei „maladii”omeneşti numită politică, în nici un caz un fidel dedicat unei singure doctrine, având înscrise în statutul său de membru dreptul, îndatorirea şi libertatea de-a susţine numai dezideratele partidului în care te-ai băgat.

13 martie, 2009