vineri, 11 septembrie 2009

Celor care ...

vor să ştie ce-a scris Nono pe pagina doi din jurnal, le transcriu aici:
------------------------------------------------

Jurnal de homeless (II)
- de Nono -
____________________________________


Tot lângă excavator...
Oamenii aceia s-au trezit, stau afară, pe nişte cubuleţe de piatră şi citesc ziarul. Beau din pahare albe, fumează şi tuşesc.

N-am schimbat azi niciun cuvânt cu Alburimea Sa. Parcă n-aş fi acolo. Din când în când, se duce până la uşa blocului, se uită insistent, dă din coadă, apoi revine lângă mine şi se întinde cât e de lung, într-o pată de soare, unde pământul dogoreşte.
Cred ca are nişte planuri cu mine, mi-e puţin frică, dar nu-l întreb nimic încă.
Trece aşa, chinuitor, vreun ceas. Dintr-odată Alburimea Sa îşi îndreaptă cu trosnet spinarea şi-mi spune :
- Hai, micuţule! Te ţii după mine şi nu mă scapi din ochi. Ai zis ca vrei să-nveţi. O sa-ncepem cu începutul...

Merg în urma lui şi mă tot agăţ în gardul viu. Îmi cere sa-l fac atent, dacă văd ceva frumos, colorat, care-mi place.
Nu-mi place nimic! Gunoaie si cocoloaşe de hârtie.
Lângă o floare de păpădie, văd o cochilie plină de noroi, uscată, o casuţă de melc. I-o arăt, mai mult aşa, ca să ştie că-mi fac treaba. Mă apreciază:
- N-ai gusturi rele! Hai, ia-o cu tine! Cu asta, o dăm gata...
Nu ştiu pe cine trebuie “sa dăm gata”. Pe Fetiţa, care tocmai ieşise din bloc şi se aşezase lângă mine, când Alburimea Sa m-a luat cu el?

Îl urmez îndeaproape, eu cu cochilia de melc in braţe, o ţin atent, să nu se spargă.
- Stop!, zice Alburimea Sa dintr-o dată, aici mă aştepţi şi nu-ţi dezlipeşti ochii de la mine. O să vezi cum o vrăjim pe Cătălina! Dă cadoul încoace!...

Îmi ia cochilia şi se-ndepărtează doar câţiva metri de mine, aşezându-se răbdător la intrarea prăvăliei de carne.
Tot trece unu’ cu-o lădiţă pe umăr, plină cu hălci rozalii, pe urmă cu pacheţele de pui. Alburimea Sa îl ignoră, n-are ochi decât pentru Cătălina asta, o văd şi eu, şterge zorită o masă de faianţă albă, vorbeşte cu omul, scrie ceva pe nişte hârtii, numără pachetele, aranjează bucăţile mari de carne cu rozul în sus, la vedere, parca le mângâie, le înfige nişte steguleţe, dă iar cu buretele peste faianţă, se mişcă repede de colo-colo şi, până sa-nţeleg totul, lăzile goale sunt încărcate în dubă, se trântesc uşile, se-aude motorul, apoi strada e iar liniştită.

În vremea asta Alburimea Sa e în picioare, dă din coadă într-un hal fără hal, nu-şi ia privirile de pe Cătălina şi simt că ea doar se face că nu-l vede încă.
Mai înaintează un pas. Doar unul, cât să se sprijine cu-o labă pe prima treaptă.
Femeia dispare undeva, în spate. El profită de moment şi ajunge chiar în prag, capul e înăuntru, corpul afară.
- A, ia uite cine e primul client! - se miră ea, chipurile, surprinsă.
Alburimea Sa e-nţepenit - statuie, doar coada i se leagănă la fel, neobosită.
- Ce mi-ai adus azi, iubiţel? O floricică, o pietricică, ia să vedem...
Cât ai clipi, îi pune cochilia la picioare. E atât de mică, de cenuşie, de murdară... N-are cum să-i placă şi totuşi...
Uite cât se bucură, cum mai râde, cum o răsuceşte pe toate feţele, parcă ar fi cine ştie ce comoară, cum îl mângâie pe cap, şi el, cum îşi freacă botul de picioarele ei grăsuţe şi strălucitoare!
- Ia să vezi şi Cătălina cât te iubeşte pe tine, hoţomane!... zice ea şi fuge în prăvălie, de unde se întoarce cu un ciolan proaspăt, uriaş.
Alburimea Sa nici nu bagă în seamă osul, e mort dupa ea, stă lipit cu bărbia de genunchiul ei, mai închide ochii de plăcere câte-o clipă, dar imediat îi cască mari, duioşi, îndrăgostiţi.
Până la urmă se despart, Cătălina rămâne în uşa deschisă, râzând, Alburimea Sa îşi apucă strâns osul şi face cale întoarsă, eu mă strecor pe lângă tufişuri şi vin după el.

Iată-ne de unde am plecat.
Fetita nu a aşteptat zadarnic, are acum de muncă la ciolanul de vacă până către amiază...
Alburimea Sa e iar tolănit la soare, parcă nu s-a mişcat de-acolo de-un veac. Îmi face semn să vin mai aproape şi mă grăbesc să-l ascult.
- Ce-am învăţat noi azi? mă întreabă el, ca la şcoală.
Răspund dintr-o suflare:
- Cum s-o dăm gata pe Cătalina.
Ma cântăreşte cu mare dezamăgire in priviri:
- Nu, micuţule, am învăţat să facem rost de mâncare. Nu eşti prea isteţ, după câte văd eu...
- Îmi pare rău, domnule, o să mă străduiesc, vă promit!...
Am o voce plângăcioasa de care mi-e ruşine şi mie. Dar mai ales mi-e ruşine că n-am îndrăzneala să-i spun adevărul: mie, prima lecţie, nu mi-a servit la nimic. Doar ştie că eu nu mănânc niciodată!
Se iscă ceva agitaţie pe lîngă tractorul acela, muncitorii se-apucă de treabă, vor face zgomot şi praf...
Alburimea Sa îmi zice:
- Cred că e timpul să ne retragem, începe nebunia aici. Hai!

Mă ţin lângă el, lîngă umărul lui şi văd că-şi potriveşte pasul după al meu, a înţeles, în sfârşit, că nu pot să mă mişc prea repede.
O clipă se uită la mine ca la Cătălina şi-mi spune:
- Ştiu la ce te gândeşti! Dar uneori trebuie să faci rost de mâncare pentru un prieten. Nu-i uşor pe stradă, de unul singur.

5 comentarii:

  1. Incredibil, cit de frumos scrii. Ma bucur ca te-am descoperit.
    Hai, mai departe. Abia astept.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă întorc în Bucureşti duminică seara! :)
    Să te găsesc sănătoasă!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nono mi-a trezit sufletul de copil şi l-a înlănţuit, ca un mic stăpân de sclavi ce este. In seara asta te las să te odihneşti de pe drum, Renata, dar mâine fă bine şi dă-i aprigă poruncă: ori mă leagă şi mai zdravăn cu continuarea poveştii, ori mă eliberează cu sfârşitul ei. Cum i-o fi voia, dar, dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să mai pună un rând de lanţuri.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dupa ce ai scris partea aIIIa, prima parte, si intr-un final partea a doua, poti atauga si un epilog. Pentru ca toata lumea trebuie sa cunoasca motivul pentru care a fugit Nono de acasa: Papusica.
    Ei bune, domnilor misogini, Nono fugise de gura unei femei :). Dar si de dorul prietenului sau (:
    luminita

    RăspundețiȘtergere
  5. Tuturor
    V-am pus nişte ursuleţi vii, de Transfăgărăşan.

    Florian,
    Trebuie să fii răbdător, povestea nu se termină aşa repede, încă nu ştii nimic despre trecutul lui Nono (despre care eu ştiu) şi nimic despre viitor (care mi-e şi mie incert).

    Lumi,
    O să reclădesc puţin povestea lui Nono până acolo unde o ştii tu din "academie", va fi şi Păpuşica, dar nu deconspira , te rog, meandrele istoriei lui!
    Problema e: ce se întâmplă mai departe.
    Oricum, sunt nespus de fericită că-l reciteşti aici. :)

    RăspundețiȘtergere