duminică, 20 decembrie 2009

“Atenţie, se închid uşile!” (VI)


Până la urmă am adormit în cântec de mitralieră.

Toată dimineaţa bătusem cartierul.
De una singură.
Nu ştiu de ce fac asta.
Am un sentiment nedefinit, că trebuie să văd cu ochii mei, că trebuie să înţeleg pe cont propriu.

Un elicopter militar dă ture peste Poşta de la Moghioroş. Il pierd din vedere, dar se întoarce, înspăimântător de aproape, la nivelul antenelor de pe blocurile de zece etaje. Nici măcar nu-mi dau seama dacă e acelaşi sau sunt mai multe. Oamenii se opresc, striviţi de zgomot, pun palma streaşină la ochi şi-l urmăresc cum se pierde în zare şi revine iar.
Ne protejează? Ne ameninţă? Dumnezeu ştie!
Are tricolorul vopsit pe coadă.
E de-al nostru. Ne apără de ceva. Nu ştiu de ce.

Mă întorc acasă, mănânc cu ochii în televizor.
Nicio vorbă despre survolul de azi.

Cum se întunecă, începe focul. Nu-mi dau seama unde se trage: la Ministerul Apărării sau dincoace, în Ghencea, la unitatea militară. Ecoul e înşelător.
Până la urmă am adormit în cântec de mitralieră.

În dimineaţa Ajunului e linişte şi pace.
Ies, ca şi ieri, să văd cu ochii mei.
O vecină, cu două sacoşe pline, îmi spune fericită, “Vezi că pe Ghencea au băgat de toate!”
Mă întorc în casă şi-mi iau ceva bani la mine.
E una dintre ultimele zile în care banii nu contează.

Femeia avea dreptate: din sută în sută de metri, pe Ghencea, au apărut puncte de desfacere. S-a dat cep la depozitele de bunătăţi ale nomenclaturiştilor.
E un comerţ simplu şi benefic, de ambele părţi ale unei măsuţe prevăzute cu un cântar.
De-o parte stă o vânzătoare cu paltonul îmbrăcat peste halatul alb, de cealaltă stă coada, opt – zece cumpărători deja relaxaţi de bunăstare.
La mijloc sunt banane, portocale, cutii de ness, ţigări DS, măsline, ciocolată.

Mă aşez la rând, a noua sau a unsprezecea persoană. Treaba se mişcă lent, tihnit, absurd de normal. Se vinde capitalism cu kilogramul, cu suta de grame, cum preferi, la preţ de damping.

În dreapta mea, la mai puţin de doi metri, zac trei soldaţi morţi, doi pe burtă şi unul rezemat de zidul blocului.
Îi înregistrez cu coada ochiului, convinsă că e firesc să fie acolo, morţi, după urgia de azi-noapte. Nu-mi pun întrebări, nu mi se pare ciudat că se află peste drum de unitatea lor, văd că au fost aşezaţi frumos, artistic, că nu e picătură de sânge sub trupurile lor, observ că n-au arme, în fracţiuni de secundă parcurg datele imaginii dar nu le prelucrez, sunt atentă la altceva, că vânzătoarea anunţă cu părere de rău că s-au terminat măslinele.
Umblă cu o strecurătoare prin zeama neagră, mâloasă, a unei cutii de tablă de 5 litiri, nu pescuieşte nimic şi zice “Îmi pare rău, mai târziu!...”.

10 comentarii:

  1. expusi ca exemplu?
    cutremuratoare imaginea! Coada la alimente "de lux", alaturi de cadavrele unor soldati!
    Cui i-a folosit dementa acelor zile?
    Cind vom afla cui si in ce fel i-a folosit macelul?

    RăspundețiȘtergere
  2. Ina,
    tocmai revenisem pe blog să-mi recitesc textul.
    Las câteva minute între postare şi control, astfel încât ochiul să devină obiectiv, de cititor, să mai pună nişte virgule...etc.
    M-a surprins că eşti deja aici. M-a bucurat, în fond.
    Aşa că, răspunsul... Cel de care sunt capabilă la 20 de ani distanţă.

    Nu erau expuse ca exemplu, ci ca recuzită de scenă.
    Un test primar, elementar, de verificare a manipulării prin imagine.
    Dacă lumea înghiţea "contextul", treaba mergea cu bine, înainte.

    Am de gând să continui, descriind momentul măcelului de la Ministerul Apărării, seara de 24 decembrie.
    Fiindcă uitasem prenumele lui Trosca, am dat o căutare pe Google. Odată cu răspunsul la întrebare - GHEORGHE - am descoperit multe alte lucruri interesante.
    el mai important: suntem câteva milioane de marionete. Într-un joc de bani mulţi, care se împart între doar câţiva.
    Puţinul ce scăpase de sub control acum 20 de ani şi părea victorie, se recuperează zilele astea.
    Batem pasul pe loc în surdină.
    Şi pe "mute", îl batem înapoi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu am stiut ca am nimerit pe textul "proaspat".
    La Revolutie, eram acasa, intr-un mu'cipiu oltenesc in care singurii revolutionari s-au dovedit a fi viitorii "invirtiti" ai Revolutiei (unul dintre ei, coleg de servici al parintilor mei, era un angajat-problema, care a pus ulterior pe seama atitudinii lui "anticomuniste" !!! penalitatile la salariu datorate absentelor, puturoseniei, incapacitatii profesionale. Anticomunism sadea!!! A ajuns departe, sef prin FSN, delegat prin Franta, mare om, mare caracter.)
    Problema mea si a familiei mele, la Revolutie, a fost prezenta fratelui meu in Timisoara, ca student. In saptispe seara i-au gonit din camine spre gara, lasindu-i in vacanta pe termen nelimitat, doar ca sa scape de amenintarea studenteasca. Eu stiu despre Timisoara multe, de la fratele meu si de la colegii lui. Nu voi insira niciodata povestile lor; ii voi lasa pe ei sa povesteasca, de vor vrea. Noi, atunci, am fost fericiti cind fratele meu a aparut acasa in 19, sanatos fizic, traumatizat psihic, povestind scene de groaza.
    Parintii colegului lui de camera, Sorin, nu au fost la fel de fericiti de Craciunul 1989. L-au regasit pe Sorin in ianuarie urmator, dupa ce fusese arestat si batut, impreuna cu prietena lui, doua saptamini in sir, ca sa declare "cine i-a racolat". Sorin si prietena lui nu s-au intors niciodata la facultate, au emigrat in Italia in 1990.
    Frate-meu s-a intors la facultate in februarie. Pina atunci, i-a fost frica sa iasa din casa si nu s-a uitat nici macar o zi la televizor.
    In fine.
    Colac peste pupaza, consider ca romanii au trecut prea usor peste Revolutie, acceptindu-i misterul ucigas ca pe un dat al sortii, un rost natural al lucrurilor.
    Iliescu tocmai declara, in decembrie 2009, ca romanii s-ar revolta daca el ar fi arestat pentru Revolutie. Ce-ar fi sa testam? Ia sa vedem, asa o fi?!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cum adica, renata?
    S-au intamplat asemenea grozavii in Bucuresti la revolutie ca cele descrise mai jos :
    "cadavrele luptatorilor antitero au zacut in strada zile in sir fiind prezentate drept cadavre ale teroristilor"???
    Au fost decapitati si batjocoriti ca-n evul mediu?
    Eu stiu doar ca imediat dupa inscaunare, Ion Iliescu a trimis dupa Bostina si Diamandescu.
    Astia doi erau la curent cu ce urma sa se intample si fusesera maziliti in provincie deoarece erau suspecti.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ina,
    Dacă taci sau dacă povesteşti, lucrurile merg înainte.
    Eu nu-s decât un "câine bulucind prin garduri", încercând să vadă ceva, printre zăbrele.

    RăspundețiȘtergere
  6. Da, zuzu, s-au întâmplat. Şi chiar mai rău de-atât. O să scriu mâine despre episodul ăsta, aşa cum l-am, văzut eu, cu ochii mei, pe 23, seara.

    RăspundețiȘtergere
  7. E greu de povestit ce a fost atunci. E greu pentru că nimeni nu doreşte să se ştie. Atunci au murit oameni. Mulţi. Cam tot atâţia câţi au murit la devastatorul cutremur din 1977.

    Cine este vinovat pentru cei ce au murit atunci? De ce au trebuit să moară.

    După... am fost să apărăm... De terorişti?!?

    La televiziune nu puteai coborî din metrou. Pe peron erau aşezaţi unul lângă altul oameni băltind în sânge.

    Mulţi. Nimeni nu i-a numărat. Aceştia urmau să intre în rândul morţlor degeaba.

    Apoi... am apărat. Cu arma în mână. Ca să nu ne împuşcam ca proştii, eram grupaţi câte doi. Unii aveau muniţia şi alţii armele.

    Telefoanele anunţau că peste tot mişună teroriştii. Am fi putut să e măcelărim între noi. Am fi ajuns eroi! Eroii cui? Ai prostiei? Ai unor servicii? Nimeni nu va şti.

    Pe urmă acel avion... Cobora în picaj...

    Pe urmă Otopeniul. Tunurile de 100 mmm. Parcă. Un adevărat iad. Geamurile au tremurat gată să se facă cioburi. Pe urmă rafalele din stradă. Trăgeau sub geamul tău. Puteai fi o ţintă. Unii au fost. DOAR ŢINTE. Ca la o vânătoare de pliznoţi.

    Pe urmă a nins. O ninsoare murdară. Ca vremurile ce urmau să vină.

    Pe urmă? Pe urmă bătăi interminabile pe ciolan. Cu tot tacâmul. Încă nu s-au terminat.

    De câte ori văd la televizor minciuna asta coafată pentru a mia oară...

    Dar lasă...

    Vine Crăciunul.

    O să fie frumos. Dacă o să fie.

    RăspundețiȘtergere
  8. Crăciunul acesta, ElZap, după 20 de ani, e cu mult mai puţin frumos decât acela. Atunci exista speranţa. Aproape o certitudine, că nimic din ce a fost n-o să mai fie.
    Şi azi există o certitudine. Că ne întoarcem de unde am plecat. Cu ce preţ? Câteva mii de morţi. Ce-am câştigat? Posibilitatea de a-ţi trata angoasele cu shopping. E un fel de xanax, mai scump.

    RăspundețiȘtergere
  9. Renata,
    Sunt gelos ca n-am trait istoria cu voi, acolo.
    Desigur nu regret ca am plecat...
    Ei, nu te mira de ce spun ori simt, asa sunt eu cu *uru'n doua luntre.

    RăspundețiȘtergere
  10. Boboooo!!!!
    De ce si-a inchis ElZap blogul?
    Tu ai voie sa (mai) scrii??

    RăspundețiȘtergere