duminică, 27 decembrie 2009

Cu arcada spartă

Pun pariu că nu mai ţineţi minte ce-a făcut românul care stătea la bloc imediat după revoluţie!...
Da, şi asta: s-a privatizat şi a deschis butic in dormitor.
Care a fost mai curajos şi mai ilegalist a tăiat zidul sub fereastră şi a realizat o frumoasă intrare în magazin, care nu, a pus o scăriţă metalică pentru cocoţarea clientului la pervazul devenit tejghea.
Dar asta era valabil numai pentru locatarii de la parter.

Eu mă refer la ceva de care s-au apucat cei mai mulţi, indiferent de cultură, civilizaţie şi etaj…
Exact!
Şi-au spart o arcadă.
Nu la cap, ci între bucătărie şi sufragerie, obţinând mult-râvnita bucătărie americană .
Acolo unde peretele era de beton armat, au făcut echilibristică printre aprobări, s-au învârtit de nişte meseriaşi cu scule adevărate, nu de-alea de jucărie, black&decker, cu percuţie şi cap vidia… Nu,nene! Utilaje grele, care se folosesc in industria exploatărilor miniere, cu care îţi fora meşterul o bortă în sufragerie de toată frumuseţea.

Dacă spărtura ieşea simetrică, purta numele de arcadă. Dacă nu prea, şi era cam aşa-şi-aşa, cam şuie, tot arcadă îi zicea, dar trebuia mereu să le explici vizitatorilor (după reamenajare, musafirii se numeau vizitatori) - “Aici mi-au greşit idioţii ăia de muncitori arcada, n-au finisat-o bine.”
Dacă bucătăria fostă, aia mică, înghesuită, comunistă, avea aragazul lângă geam şi chiuveta, hăt, lângă uşă, oblic vizavi, şi nu puteai, în paştele mă-sii de treabă, să obţii absolut obligatoriul front de lucru funcţional, estetic, elegant, aşa cum arăta în poze prin Art&Deco, Houses&Garden şi alte publicaţii de-astea cu “&” în titlu, te documentai din alea româneşti, Casa Lux, Căminul, care apăruseră exact din această raţiune: să te înveţe cum să-ţi construieşti o vilă într-un apartament de bloc.

Acolo erau soluţii cu adevărat simple şi practice!
Cum le citeai, cum îţi dădeai seama ce dobitoc fuseseşi, că nu-ţi trecuseră ţie, primul, prin cap.
Normal că nu poţi aduce pe aceeaşi linie două chestii aruncate în duşmănie, în colţurile opuse ale unei cămăruţe!
Dar le poţi muta pe amândouă, trecând ţevile uite aşa şi pe dincolo, îţi descria arhitectul în articol, astfel încât ambele facilităţi, şi cea gazoasă, şi cea apoasă, făceau corp comun în sufragerie, erau mascate de o construcţie mai înaltă, placată, firesc, cu blat de bucătărie, căreia îi zicea bar, fosta chicinetă devenea spaţiu pentru luat masa, deşi puteai să mănânci şi la zona bar, dacă-ţi cumpărai scaune profesionale, iar sufrageria se numea acum living.

La atâta deranj şi moloz, încă vreo zece saci de perete zdrumicat nu mai contau.
“Iată, zicea şeful echipei, aici putem renunţa la debarale, lărgim vestibulul, scoatem uşa, zidăria asta cade, aici chiar merită să dărâmăm, că nu e de rezistenţă, e de bca şi obţinem un living frumos, de 40 de metri. Aşa am făcut şi la doamna de la şapte, a ieşit tare frumos.”

Mamă, până şi paţachina aia de la şapte şi-a reamenajat casa!... Bagă, meştere! Doboară fără milă! Să-mi zici câte spoturi cumpăr pentru bucătărie. Nu pentru aia veche. Pentru asta nouă, din sufr… din living.
Şi uite aşa, în maximum trei luni de zile, după ce stătuseşi cinşpe ani înghesuit, la patru camere decomandate, fiecare de trei pe trei jumate, acum aveai ditamai căsoaia, patruşdoi de metri pătraţi plus baie, fiindcă atât mai rămăsese cu pereţi proprii, balconul devenind şi el o extensie a livingului, de fapt grădina ta, ca în “Casa şi Grădina”.

Tot zgomotul, chinul şi prăfăraia înghiţită ca să-ţi faci o casă omenească şi absolut originală, să scapi de locuitul într-o cutie de chibrituri în Prelungirea Ghencea, erau compensate de exclamaţiile extaziate ale prietenilor, care, veniţi pentru prima dată să te vadă în noul tău cămin, ziceau - “Ah, exact aşa ne-am făcut şi noi!”

16 comentarii:

  1. Hoho, renata ,si io care credeam ca doar unde swe atarna harta-n cui e lumea atat de snoaba si marginita.
    In cativa ani o sa avem surpriza sa constatam ca gresia se fisureaza, faianta "face burta", cate un geam plesneste si o sa dam iar vina pe natura si pe incalzirea globala.

    RăspundețiȘtergere
  2. Renata,

    Dincolo de inevitabilul modernism, pătruns şi la noi - pe la Curtici, Borş sau Stamora Moraviţa - dincolo de necesarul confort casnic la care jinduiau pe tăcute, românii (cum îi place lui Boc să le zică) au un talent la a-şi da aere şi a face fiţe nemaiîntâlnit pe continent. Emfaza ridicolă, dorinţa de epatare vecină cu fudulia, snobismul de sorginte strict-balcanică (deloc complementar cu cel britanic), invidia profundă pe cel care are (fie şi cu un pic mai mult), megalomania născută din cea mai neaoşă prostie şi din cel mai accentuat grobianism, toate astea ne definesc compatrioţii, în majoritatea lor, cum nu se poate mai bine.
    Paţachina de la şapte ar face gură dacă ar afla că pe noi ne-am exclus din caracterizări, dar n-ar avea decât! Într-o societate precum cea românească, ambiguă, instabilă moral şi precară social, o notă discordantă, fie ea şi firavă, este mai mult decât binevenită!

    P.S. Cred că am devenit dependent de blogul tău, de maniera ta de scris, mai bine zis, or, tu, ca bună farmacistă ce eşti, ştii bine la ce poate duce o atare stare de dependenţă.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi se pare ca voi le-ati zis pe toate mai sus, n-ati lasat loc si pentru altii:)))

    RăspundețiȘtergere
  4. Asta este dreptul omului de a avea propriile opinii, propria imaginaţie.

    Începe prin a-şi băga bucătăria în sufragerie sau dormitor şi baia în debara, p-ormă îşi scoate mirosul de mâncare de unde a intrat, şi apa aşişdirea.

    Axioma fundamentală a vremurilor noi, este că "fiecare cetăţean are dreptul a-şi sparge capul după proria imaginaţie".

    Din această axiomă, decurg alte consecinţe, cum ar fi:

    - orice om are voie să-şi facă piercieng pe unde apucă;
    - domnişoarele frumoase au dreptul a se sluţi cum poftesc, prin aplicarea de tatuaje în limita suprafeţei disponibile a epidermei;
    - cantitatea de silicon nu este limitată în niciun fel, atâta vreme cât mai este un locşor disponibil;

    Şi să mai zici că nu este util a se deschide un centru de închiriat creiere?

    RăspundețiȘtergere
  5. Zuzu,
    Aici nu-i vorba doar de snobism. Şi văd că tot ii dai zor cu împărţirea ţării în provinciali şi... capitalişti. nu prea are importanţă din ce zonă eşti.
    Vara asta am crezut că voi face o mie de poze în satele maramureşene, că voi avea o colecţie impresionantă de porţi sculptate.
    N-am putut!
    Lângă casa bătrânească, mică şi cocoşată de vreme, apăruse vilonţul placat cu gresie, cu termopane şi cu balcoane cu bare de inox. Poarta era, dacă mai era, undeva, în fundul curţii, aruncată.
    Păi dacă au avut bani de inox, de ce nu i-au folosit ca să reconstruiască o copie a casei vechi, restaurând toate elementele originale şi utilizându-le?
    Peste încă 15 ani satul maramureşan o să semene cu satele din Bărăgan şi ambele vor fi copia unei străzi din Colentina, cu buticari mai înstăriţi, care şi-au angajat, cred, acelaşi arhitect şi l-au întrebat, "Care e cele mai scumpe şi mai urâte finisaje? P-alea să ni le pui, da' să nu cumva să scăpi ceva! Vezi că a apărut modele noi dă pitici dă grădină! Nu-i nimic că n-avem grădină! Îi pui pă terasă, că d-aia te plătim!"

    RăspundețiȘtergere
  6. Florin Matei,
    o stare de dependenţă poate duce la obligaţia mea de-a-ţi furniza doza zilnică! :)
    Să văd ce pot face!

    RăspundețiȘtergere
  7. Ba puteai să zici ceva, Hai-Hui!
    Un haiku! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. ElZap,
    eu cred că românii sunt mari meşteri în a se imita unii pe alţii, fără discernământ. Avem un spirit de turmă ridicat şi, înainte de a fi noi înşine, jinduim să semănăm cu un model pe care-l decretăm, fără prea multe argumente, demn de urmat.
    Dacă în '90 toate apartamentele de bloc arătau cam la fel, după mari cheltuieli şi sacrificii, în 2000 arătau cu totul altfel, faţă de '90, dar tot la fel, între ele!

    RăspundețiȘtergere
  9. Renata,
    hai sa iti zic io cum veneau cetatenii la arhitect, pentru "reamenajarea apartamentului": "vrem si noi tavan dintr-ala din rigips, cu spoturi, si sa spargem peretele asta de-aicea din hol si sa facem asaaaaa, o BOLTA aicea". Arhitectul incepea sa le explice, dupa priceperea si bunavointa lui de platitor de facturi, taxe si impozite (care il obligau sa nu azvirle pe usa afara doritorul de reamenajari): ca nu i se potriveste in apartament tavanul de gipscarton, ca si-asa apartamentul lui are tavanul jos; ca spoturile alea sint o mizerie si va trebui sa le inlocuiasca saptaminal; ca "peretele ala" nu poate fi spart pentru ca e un stilp de rezistenta, ca bolta se cheama arcada, de fapt si ca nu o poate face decit decupind in grinda de rezistenta ceea ce e inadmisibil etc. La toate argumentele, cetateanul avea un mare contraargument: "ASA SI-A FACUT SI POPESCU DE LA PATRU" sau varul Costica, dupa caz.
    Daca s-ar face acum un control serios al blocurilor vechi, ar intra toate, obligatoriu, in reabilitare a structurii de rezistenta...Nici nu stiti cu adevarat, doar banuiti- ce imaginatie bolnava, periculoasa, au pus unii in "reamenajarile" astea!

    RăspundețiȘtergere
  10. Ina,
    m-am gândit adesea, ascultând vacarmul unei reamenajări prin vecini, că un cutremur, doamne fereşte, ar tria la sânge aceste inepţii şi inconştienţe. Şi ar suferi în mod egal toţi locatarii. Dar nu aspectul ăsta, cu adevărat serios, deranjează la prima vedere, ci altele...
    De pildă, oameni care s-au apucat să-şi mutileze apartamentele poate chiar obţinând, estetic, o soluţie fericită, fără să-şi pună problema că fac un spaţiu frumos, dar total nefuncţional specificului lor de viaţă. Şi-au "deschis" bucătăriile familii în care se găteşte non-stop o jumătate de zi. Şi-au umplut pereţii cu rafturi şi casete din gipscarton unii ale căror biblioteci încap pe două răftuleţe. Şi tot aşa.
    Apoi culorile. Obositor de aceleaşi. Practic, s-a înlocuit albul spitalicesc al băilor de altădată cu ternul şi distinsul crem. Dacă nu "vezi" culorile, ca efect, în suprafaţa lor reală şi te entuziasmezi de cum arată O PLĂCUŢĂ de gresie, lasă-l, nene, pe arhitect, să-şi facă meseria... Dă-i cheile şi pleacă de-acasă! Dar, şi pe partea cealaltă, câţi arhitecţi pierd o juma de zi în discuţii cu clientul, ca să-i prindă stilul, personalitatea, preocupările, să vadă ce i s-ar potrivi!...

    Ăsta n-a fost decât un post ca oricare. Dar poţi să scrii o carte despre cum îşi pune amprenta o fiinţă omenească pe abientul ei, atunci când e liber să aleagă.

    Cândva, a insistat o cunoştinţă să-i văd casa. Nu să-i fac o vizită, ci să-i vizitez casa. Reamenajată, la bloc, cu tot dichisul.
    Fiecare colţ arăta ca una dintre pozele pe care le văzusem deja prin revistele noastre, unitate de stil zero, detalii duse la absurd.
    Într-o fostă maşină de cusut Singer, făcuse jardinieră. Nicio noutate, se mai practicase. Pe frunzele plantelor însă, aplicase nişte gărgăriţe cu adeziv, care se găsesc la florărie. Am întrebat-o de ce, mi-a zis că aşa e mai haios. Totuşi, pe una dintre frunze, două gărgăriţe de-astea executau un act sexual nevinovat şi banal, gărgăriţesc.
    Am rîs, fiindcă aşa trebuia, doar făcea parte din haioşenia decoraţiunii şi iar am întrebat iar de ce. Mi-a răspuns la fel de amuzată, "pentru bărbatu-miu, că el udă florile, să-şi amintească!..."
    Vezi? Vezi, Ina?
    Vezi unde ajungem dacă ne hiperrenovăm prin casă? La "datul din casă"! ... :))

    RăspundețiȘtergere
  11. oh- si despre satul maramuresean. A fost slutit de catre diasporezii aia care au umplut primii santierele din Spania si Italia si care voteaza acuma cu Al Bun.
    Diasporezii astia au venit cu bani acasa- neimpozabili- si au dorit sa isi construiasca tot ce visase neam de neamu' lor: Case De Domni. Adica ceva cu trei etaje, balustri din beton, mult inox si culori cumplite.
    Astia vin la arhitect cu cerinta ferma: "sa fie casa macar cu un metru jumate mai inalta decit a vecinului". Ei stiu bine ce vor. Nu vor proiect, vor doar autorizatii, cu restul se descurca ei "ca doar lucrez in constructii". Sau (catre arhitect) "ma inveti matale pe mine? Ce case sint prin Spania! matale le-ai vazut doar in poze, io le-am vazut cu ochii mei!" Oamenii astia fug exact de modelul traditional, il considera depasit, dovada a conditiei de taran prost pe care ei, proaspat europenizatii, o neaga.
    Imi pun mare nadejde in criza asta, ca va opri dezastrul in ceasul al doisprezecelea.

    RăspundețiȘtergere
  12. Ina, dacă nu eşti arhitect, atunci ce eşti???

    RăspundețiȘtergere
  13. Arhitectii tineri, in general, mai incearca sa "prinda stilul" clientului. Dupa citiva ani le trece, aflind pe pielea lor adevarul zicalei "orice roman se pricepe la femei, la arhitectura si la fotbal".
    Sint atit de rari clientii care vin la arhitect sa afle cu adevarat ce li s-ar potrivi! Si, din pacate, la clientii astia, un arhitect ajunge doar dupa multi ani de experienta. Daca nu se blazeaza intre timp.
    Este explicatia simpla a hidoseniilor care ne inconjoara si cu care ochiul nostru s-a obisnuit deja.

    RăspundețiȘtergere
  14. pai, SINT arhitect. Ce, am zis io ca nu sint??!!

    RăspundețiȘtergere
  15. Ah, asta explică multe!...
    :)))
    Dă-mi voie să mă bucur fără explicaţii!

    RăspundețiȘtergere
  16. Ina, hidosenii in Romania???
    Vorbesti in necunsotinta de cauza. Vino in USA sa vezi ce inseamna hidoseni si grotescul ajunse la masterat in multe domenii. Norocul e ca aceasta criza le taie macaroanele si nu prolifereaza. Ce vedeti voi in filme e mucava ori buricele unor targuri facute de acum 50-100 de ani. Ori is case de mana intai facute pentru cei cu venituri de peste un milion pe an. Aia nu-si irosesc vremea sa faca pe arhitectii, ii platesc doar.
    In rest, tot saracu-i arhitect:)
    Hey, no offense!

    RăspundețiȘtergere