miercuri, 23 decembrie 2009

Cum de-am ajuns în halul ăsta...


Cu ce mă ocup azi: pregătesc micile cadouri de Crăciun pentru pacienţii mei fideli.
Zilele astea, până de Anul Nou, o să treacă toţi, rând pe rând, să şi le ia. Deja au învăţat obiceiul din anii trecuţi şi unii s-au interesat, discret, dacă mai e valabilă figura, acum, pe criză.
Sigur că e !

Mâine o să-ncerc să vă ofer şi vouă, măcar în poză, acelaşi dar simbolic şi…terapeutic într-o anume măsură.

Cocoloşesc la pacheţele şi mă mir de mine, cum de-am ajuns în halul ăsta.
Uite, iau o pauză şi vă povestesc…

La mine, revoluţia de ‘89 a avut loc în ’82, cu şapte ani mai devreme.
Atunci mi s-a întâmplat mie Marea Coteală.

Atunci a tăiat tata stema din drapel şi-n gaură a scris “n-ai carte, n-ai parte!” şi-a început să mi-l fluture pe la nas. Deja căzusem de două ori la Conservator, nu-mi găsisem loc nici în primii şase şi nici, un an mai târziu, în primii trei pianişti, cine-i bou, n-are decât să pună osu’ la muncă.

S-a ridicat o baricadă de urgenţă pe masa din sufragerie, tata cu mama de-o parte, eu, inculpat, pe partea cealaltă, bunică-mea la bucătărie, Elveţia.

Deschid carta drepturilor omului căreia pe vremea aceea i se spunea “Programa analitică pentru admitere în învăţământul superior” şi mă pun pe ales.
Tai, dintr-un foc, toate facultăţile care presupuneau ştiinţe exacte şi rămânem cu o listă destul de scurtă.

“Filologie”, zic.
Tata, pe partea vrăjmaşă, avea şi el nişte liste paralele, cu numărul de candidaţi pe loc. Literele erau printre alea cu “ ’jde” pe loc.
“Bun, zice tata, treci mai departe.”
“Drept, zic, dar îmi trebuie dosar personal, ca la istorie.”
“Uită!, zice tata. Zi-i mai departe.”
“Medicină veterinară”, citesc eu de-acolo, descoperind,bucuroasă, că nu se cere fizică la veterinărie, aşa cum se cerea la umană.
“Asta ar fi ceva interesant, e de gândit! Pune-i un semn.” zice tata.
La veterinară aş fi avut şi pile. Era maică-mea bibliotecară acolo. Zic: păi ce să ne mai gândim, mie mi-ar plăcea să fiu veterinar.
Intervine pila mea:
“Aţi înnebunit amândoi? Asta e facultatea tuturor rataţilor. Toţi căzuţii la arhitectură, arte plastice, teatru… Fata lui Diplan n-a rezistat decât până în anul doi. Aici, până să te faci doctor de câini, trebuie să bagi mâna în vacă.”
Tata se interesează, de curiozitate: “Cum adică, să bagi mâna în vacă?”
“Prin vagin”, zice mama.
Mă analizează pe deasupra ochelarilor: nu păream capabilă.
Mai departe.
Mai departe scria “farmacie”. Pe care o uram, din principiu, fiindcă toate baborniţele din prăvălia lui taică-meu, mă întrebau de câte ori mă vedeau de ce nu mă fac farmacistă, ca tata, şi n-aş fi vrut, vreodată, să ajung să arăt ca ele.
Aşa că tăceam.
Tata îmi ia broşura din mână şi-mi zice “Auzi? Da’ de ce nu te-ai face tu farmacistă?” Eu, încă stăpână pe situaţie, zic “fiindcă se cere chimie şi eu chimie n-am învăţat.”
“Nu-i nimic, mă încurajează el, găsim un meditator bun şi-o înveţi acuma.”
“Băi, nu pricepi că nu-mi place? Că urăsc meseria asta?” Deja ridicasem tonul.
Tata închide toate materialele documentare din faţă, adică decizia era luată şi-mi spune iar, pentru a nu ştiu câta oară, povestea cu tramvaiul 26.
Cum era el, în omienouăsutepatruşnuştiucât agent de bursă şi tocmai se ducea să se înscrie la academia economică şi în tramvaiul 26 s-a întâlnit cu un fost coleg de liceu care se ducea să se înscrie la farmacie, fiindcă pe studenţii de la medicină şi farmacie nu-i lua pe front şi tata n-a mai coborât din tramvai pentru studii economice, s-a dat jos cu ăla, la altă staţie şi s-au înscris amândoi...
“Ştiu povestea, zic, dar acum nu-i vorba de niciun război, e vorba despre mine, care mai bine mor, decât să mă fac farmacistă, să ajung ca babele tale.
El deja mă vedea instalată la ţară, într-un sătuc, pe malul unui lac, modelând supozitoare, să aibă el unde veni la pescuit.

Ce s-o mai lungesc! O vreme norocul mi-a surâs.
Niciun profesor nu voia să se lege la cap cu o proastă care nu ştia nici măcar simbolul elementelor din tabelul lui Mendeleev.
De fapt, ştiam Ca, Cu, Na, Ni, fiindcă rezolvam cuvinte încrucişate, dar mă-nţepeneam la potasiu, de care auzisem, dar se prescurta cu un K de la kilogram şi în rebus cel mai scurt cuvânt are două litere. Aşa e regula!

Apoi, într-o bună zi, unul, şi nu oricare, ci marele Gheorghe Morait, tăticul chimiei analitice româneşti, după ce m-a testat şi el ca şi ceilalţi şi s-a lămurit că sunt cizmă, i-a zis tatei: “Costică, fata promite! “

Un an mai târziu, mă lăfăiam a şasea pe lista “intraţilor”, în timp ce eu mă căutam, cu oarece speranţe de scăpare (încă!), la avizierul cu “picaţi”.

Acum sunt una dintre babele alea în halat alb, pe care le detestam în tinereţe, punând câte-un globuleţ şi-o lumânărică în…
Vă arăt mâine!

14 comentarii:

  1. Hai, ca nu-i dracu' chiar atat de negru!
    Io as fi dat la medicina dar imi zise sor'mea care era deja studenta la filo ca aia lucra numa' pe cadavre si umbla cu oasele-n poseta. Ce miroase a formol in urma lor si invata pana damblagesc.
    Iar din dilema mea m-a scos proful de biologie dintr-a unspea: "Tu esti draguta, de ce nu dai la farmacie?"
    Aveam sa aflu ulterior ca studentele de la farmacie erau cele mai frumoase in tot UMF-ul.
    ...Si nu ma mai tine atata de vorba ca am pus sarmalele pe foc si tre' sa vina si popa.

    RăspundețiȘtergere
  2. „…bunică-mea la bucătărie, Elveţia.” Eşti bestială, Renata.
    De ce oare am impresia că procesul acela privind viitorul inculpatei Renata, cu programa analitică de o parte a baricadei şi cu numărul candidaţilor pe un loc de cealaltă, a fost doar punerea în scenă a unui spectacol cu finalul scris dinainte, de către acuzare?

    RăspundețiȘtergere
  3. Re, patania asta-i formidabila:)
    Floriane, salut. Acuzatia la voi a avut argumente si influienta, la mine apararea a fost "beton" si m-am oprit la juma' de drum:)

    La statia asistenti medicali de Ploiesti:))

    Sa nu uit, Craciun fericit la toata suflarea si un "La Multi Ani"... sanatosi ca de necazuri n-o sa ne plangem!

    RăspundețiȘtergere
  4. Renata,

    Eşti singura farmacistă pe care o cunosc (şi, crede-mă, cunosc câteva!)cu un asemenea (uriaş!) talent literar. Abia aştept până mâine, să văd ce surprize tămăduitoare ne vei face, şi, desigur, să-ţi urez cele cuvenite.
    Până atunci, o seară faină, încântătoare prozatoare!...

    RăspundețiȘtergere
  5. Zuzu,
    eu când am dat la altă facultate, în afara celei pentru care muncisem 14 ani, eram analfabetă gimnazial, în ceea ce priveşte chimie, mate, fizică. La noi erau nişte cărţi speciale la materiile astea, te familiarizau cu ideea că ştiinţele respective chiar există.
    Habar n-aveam eu ce ţin doctoresele în poşetă!
    Problema era ce aş putea să învăţ într-un an, ca să recuperez handicapul. La meditaţii scriam frumos, în cuvinte, fenol, anilină, nitrozamină... Pe urmă mă duceam acasă şi le decodificam din manual, pe formule.
    Nu mi-a fost uşor!

    RăspundețiȘtergere
  6. Florian,
    prea târziu, în viaţă, am învăţat să spun NU!
    Procesul acela a fost, de bună seamă, mânărit.
    Dar e prea târziu să mai acuz pe cineva, cu excepţia mea, de lipsă de curaj.

    RăspundețiȘtergere
  7. Neveule, eşti soră? :))
    Păi de ce nu ziseşi aşa, frate!
    La ce spital? (de Ploieşti vorbim!)

    RăspundețiȘtergere
  8. Las' ca stie a mica. Dupa stomatoloage putea a eugenol ca-ti muta nasul din loc. Orice medicinist care se respecta isi cauta nevasta farmacista( domnul Florian Matei pe care-l citesc si-l respect, poate sa-mi confirme).
    ...
    Sau poate ca asa erau lucrurile doar pe vremea mea: acu' nici caminele din Codrescu nu mai sunt ce-au fost.

    RăspundețiȘtergere
  9. Florin Matei,
    ăsta e un comentariu copleşitor! Plecăciuni!
    Dar să ştii că, şi dacă mă făceam veterinar, aş fi scris la fel. Dacă rămâneam muncitor necalificat la Animafilm, meserie delicioasă pe care am întrerupt-o , cu regret, ca să fac facultatea asta, aş fi scris la fel.
    Scrisul n-are legătură cu nimic. E ca respiratul. Te învaţă cineva să respiri? Nu.
    E şpaga mea!

    RăspundețiȘtergere
  10. Re,
    Doar scoleala a fost la Ploiesti si spitalele de rigoare, cel mai de groaza fiind cel de contagioase unde era director u8n zbir, baiat destept si profesor de "contagioase" la 42, nicilae Balcescu.
    Nu-i retin numele, asta era prin 72-74.
    Soraria s-a petrecut la Sanatoriul IZVOR (TBC) din Sinaia iar dupa desfiintarea lui de catre imparatu Caisa am continuat sa fiu frate la Orasenescul din acelasi orasel. Si-am plecat...

    RăspundețiȘtergere
  11. Buna dimineata lui Ajun. m-ai facut sa zambesc Renata. sa ai Craciun Fericit

    RăspundețiȘtergere
  12. Va'zică, Neveule, eşti oarecum ploieştean.
    Într-un fel, şi eu sunt ploieşteancă, fiindcă cei aproape trei ani de navetă m-au făcut să percep oraşul ăsta ca pe o prelungire a Bucureştiului. Uneori treceau săptămâni (iarna), când n-apucam să văd capitala pe lumina zilei.
    Ştii "Galeriile" ? Un loc minunat ca ăla n-a avut Bucureştiul niciodată!

    RăspundețiȘtergere
  13. Mulţumesc pentru urări, Codeus!
    Îţi doresc şi eu un Crăciun plin de bucurii alături de cei dragi, sărbători frumoase!

    RăspundețiȘtergere
  14. Dr Constantinescu, El era seful sp. de infectioase.

    RăspundețiȘtergere