vineri, 11 decembrie 2009

După douăzeci de ani...

Răscolesc prin hârtii vechi. Dau peste nişte foi îngălbenite, bătute la maşină.
Un Olivetti mic, cochet, pe care mi-l cumpărase tata de la “consignaţia” de ziua mea.
“…Şi ce să fac eu cu o maşină de scris?” “Nu ştiu, a zis tata. Vezi tu! Niciodată nu se ştie când e bună la ceva.”
Nu-mi amintesc exact când m-am despărţit de ea.
Pe 23 decembrie 1990 o aveam încă.
Cel puţin aşa scrie aici, în josul paginii: 23 decembrie 1990.
Nu-mi amintesc nici cu ce ne exaspera televiziunea, la un an de la revoluţie, dacă am scris, furioasă, rândurile acestea…

Eroilor tineri

Lăsaţi-i să doarmă aşa, ne-nţeleşi
sub tăcearea de-o palmă.
Născuţii osândei, ai jertfei aleşi –
lăsaţi-i să doarmă.
Lăsaţi-i nenumelui lor obosit
de atâtea-ntrebări.
Redaţi-le tihna finală, cuvântul “sfârşit”,
iertaţi-i de-atâtea coroane de flori.
Lăsaţi-i să doarmă nerăzbunaţi,
neucişi de vreo armă,
negaţi-le viaţa şi moartea. Negaţi…
Dar lăsaţi-i să doarmă!

Se vor împlini, peste câteva zile, douăzeci de ani de la ciudatul nostru decembrie.
Aproape nimeni nu mai vorbeşte despre morţii de-atunci, parcă nici n-au fost ucişi, parcă au murit de vreo boală ruşinoasă – boala nesăbuinţei lor.

Oricum, mai bine ar fi stat dracului acasă, mai bine aş fi stat dracului în casă, lăsându-i pe puternicii lumii să se descurce singuri şi să ne schimbe destinul după alt scenariu. Există întotdeauna “varianta be”.

Ceauşescu ar fi murit de bătrâneţe şi Nicuşor nu putea fi cu mult mai rău.
Şi dacă ar fi fost, ce?
Eram deja antrenaţi.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La întuneric. La ciorbă de burtă din adidaşi de porc.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La scrisori cenzurate. La telefoane ascultate. La cartuşul de Kent care te interna viu în spital şi te externa tot viu.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La care alegorice, la plăcuţe pe stadion, la discursuri interminabile, incoerente, imbecile.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La statutul de lepros.
La rău. La frig.

Şi am fi fost scutiţi, vă asigur, ca, după încă douăzeci de ani, să vină autorul genialei poeme a chiuvetei să scrie, talentat şi plin de sevă:
“Băsescu ar fi trebuit să piardă, era scris în stele. Geoană ar fi trebuit să câştige. Toţi am crezut asta în cele din urmă, intimidaţi de enormitatea puterii celorlalţi. Dar a fost viceversa, şi asta e tot ce contează.
Am luat-o din nou pe drumul cel bun, fie şi din greşeală.

O încercare băloasă a unuia, de-a ne reacomoda cu Răul, cu Tăcerea, cu Umilinţa, cu Frigul.
Un biet profanator de morminte.

15 comentarii:

  1. "Excelent articolul lui Mircea Cartarescu din EvZ. Catusi de putin triumfalist, este o analiza la rece a unei situatii de fapt tragicomice, nascuta parca din opera lui Caragiale."

    Nu este aprecierea mea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună seara, Renata. Tot anul 199o a fost un an frămîntat, senin şi vijelios, vesel şi întunecat, liniştit şi revendicator sălbatic, era copilăria democraţiei noastre...
    De cei plecaţi pentru ca noi să fim, ne vom mai aminti unii dintre noi. Cu pioşenie şi recunoştinţă. O seară plăcută îţi doresc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Renata, ar trebui sa zicem mersi ca nu s-a apucat si asta sa zica prin presa straina expresii literare ca "s.x o..l", ca alalalt intelectual de marca.
    ElZap, trebuia sa ne zici si cine a facut atit de elogioasa apreciere! Sa-l stim si noi! Chestie de cultura.

    RăspundețiȘtergere
  4. Totdeauna GOOGLE ne sare în ajutor.

    RăspundețiȘtergere
  5. ElZap,
    m-ai trimis la blogul lui Tismăneanu.
    Nu mă supăr, măcar că m-am cam umplut de nervi.
    Probabil că ar trebui să lămurim o eroare elementară care se perpetuează de 20 de ani şi care l-a făcut azi victorios pe Băsescu.

    Există două "armade", să-l citez pe genialul Cărtărescu: a celor tineri, care au auzit de comunism şi a celor bătrâni care au trăit într-un sclavagism simplu pe care, neavând voie să-l numească aşa, îl numeau comunism.
    Comunismul , cred, n-a existat niciodată decât pe hârtie.
    Isus promova comunismul, dacă ai două cămăşi...
    Dar n-a ţinut!

    Comunismul suspendă instinctul individual de autoconservare şi propagă conservarea de grup.
    Comunismul e atunci când un grup de ierbivore aleargă în ritmul exemplarului în trei picioare, din faţa atacului carnasierului.
    În natură nu se întâmplă asta. S-ar pune specia în pericol. Ar muri mai mulţi.

    Comunismul e propriu turmei. Specia umană e, genetic, formată din individualităţi. Nu-i este propriu comunismul.
    De-aia cred eu că n-a fost niciodată comunism undeva.
    A fost un sclavagism mincinos, unde stăpânul de sclavi, cu drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului, i se adresa cu "tovarăşe", nu cu "Sclavule"!
    Să fi nuanţat toate astea timp de 20 de ani, azi Băsescu era istorie.
    Greşesc? Posibil!
    Mă poţi contrazice, certa, mustra, cu "mustrare scrisă"... :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Matilda,
    poate că e momentul să revenim puţin asupra întrebării "cum a început totul?" Acolo, în zilele tulburi şi tulburătoar ale acelui decembrie se află argumentele temerilor noastre de azi.
    Nu-i suficient să-i înjurăm pe noii cântăreţi de curte al noului "cel mai cel".
    E nevoie să fim calmi şi plini de argumente, fiindcă jocul (reuşit, adesea) al lingăilor se bazează pe o boală binecuvântată şi incurabilă : uitarea.
    Încep să cred că se mizează pe faptul că am uitat de unde am plecat şi încotro.
    Mi se pare înspăimântător că eu, care vedeam în Iliescu perpetuarea nesimţită şi toxică a refrenului "alţi actori, aceeaşi piesă", am ajuns să-i dau circumstanţe atenuante lui Iliescu, să admit că o cale năclăită, de mijloc, e mai bună decât întoarcerea triumfătoare a unui lup în haină de oaie care behăie schimbare.
    Fiindcă uite-l cum propovăduieşte "schimbarea" prin răsucire nu la 180 de grade, ci la 360!!!

    RăspundețiȘtergere
  7. NU, Ina!
    Nu mai vreau să zic mersi la nimic!
    Am pierdut cu toţii 20 de ani din viaţă, ca spectatori la împărţitul prăzii. M-am săturat de plaja "oameni de bine - sistem ticăloşit" .
    Ceauşescu avea doi trei gurişti de curte. Actualul are 20 - 30.
    Cuvântul e mai puternic decât glonţul. Cu un glonte omori un om. Cu un cuvânt ucizi sute, mii, o naţie, dacă ai norocul să te adresezi unei naţii de tonţi.

    RăspundețiȘtergere
  8. Aşa trăgeam şi eu nădejde, Neveule, că nu greşesc...
    Totuşi, tânjesc să apară un băsesc să-mi explice cu subiect şi predicat unde, cât, cum greşesc.

    RăspundețiȘtergere
  9. @renata

    Pe jumătate ai dreptate. Comunismul este posibil într-un anumit cadru. Un cadru coercitiv extrem.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=26&cap=5

    Epoca aceea a existat.

    RăspundețiȘtergere
  10. hm, renata, titlul tau imi aduce aminte de cei trei muschtari si dupa douazeci de ani ale lui dumas.
    doar titlul si numarul anilor.

    RăspundețiȘtergere
  11. Nu mă pot obişnui şi pace cu gândul că mai avem de îndurat încă cinci ani de umilinţe şi batjocură, din cauză că jumătate din populaţie (popor? ha!) e imbecilă.
    Am început deja să mă rog ca pe vremea lui Ceauşescu, să-l lovească un cancer şi să ne scape de el.

    RăspundețiȘtergere
  12. După ce am pus titlul, la repezeală, nepotrivit, m-am şi gândit, Neveule: ce ironie!
    După 20 de ani muşchetarii erau muşchetari. Noi...

    Florian,
    nici eu. Şi nu întrevăd nicio speranţă.
    Sigur, există si varianta să nu-ţi pese. Să nu vezi. Pentru asta închizi ochii. Să nu vorbeşti. Îţi pui lacăt la gură. Dar n-ai cum să nu auzi. De auzit, auzim fără voia noastră.

    RăspundețiȘtergere
  13. Renata,

    N-aş zice că ne paşte comunismul, şi crede-mă, nu avansez ideea asta din optimism. Dimpotrivă. Mă tem că, mai degrabă, ne paşte bolşevismul. Ceea ce înseamnă că, din ticăloşit ce e, sistemul va ajunge şi mai şi. Dar nu un bolşevism de tip stalinoid, ci unul a la Pol Pot. Cu osebirea că khmerii vor fi portocalii, nu roşii. În comparaţie cu Cambodgia anilor '70, pe care Pol Pot a vrut să o readucă la stadiul de ,,eminamente agrară'', înclin să cred că România lui 2010 (şi-apoi 2011, 2012...) are şanse (destule...) să ajungă o ţară ,,eminamente gregară''. Graţie regimului despotic tocmai validat de popor (şi când zic ,,popor'', zic capsomani, creduli şi ticăloşi, toţi convieţuind de-a valma într-un spaţiu al nimicniciei - pentru primii, al acceptării necondiţionate - pentru cei din a doua categorie şi al bunului-plac - pentru ultimul şi cel mai cimentat eşalon), graţie, deci, autocraţiei, jumătate de Românie îşi va merita soarta, iar cealaltă jumătate şi-o va blestema. Simplu ca bună-ziua.

    Şi, pentru că ai adus în discuţie trecerea a două decenii de la răzmeriţă, iată o frântură din ce scriam eu cu o săptămână înaintea izbucnirii ei:

    ...

    ,,În ghetourile minţii vieţii ăsteia debile,
    Mai avem planuri de moarte, mai avem dor de gherile,
    Căci, ce poate să învingă cerbicia celor răi,
    Dacă nu o armă dreaptă, aţintită-nspre călăi?''

    Ce chestie, să-mi reamintsc aceste versuri, desigur, puerile, după taman DOUĂZECI DE ANI. Brucane, de ce ne-ai minţit?

    RăspundețiȘtergere
  14. Florin, sper din tot sufletul că eşti un pesimist!
    Poate nu e dracu' aşa de portocaliu! Poate e doar negru. :)

    RăspundețiȘtergere