"Din bube, mucigaiuri şi noroi..."

“Honorius e fiul prietenului meu de familie Silviu. ca si prieteniile, blogul e o chestiune privata; la fel si blogroll-ul. da, m-a platit foarte scump Prigoana sa-i fac reclama-n blogroll din banii pe care-i da Negoita pentru ridicat gunoaiele; din impozitele locuitorilor Sectorului 3, evident. in sfarsit, fac si eu o afacere cu PD-L! i l-as fi bagat si lui Stroe; daca l-ar fi avut. asa, n-am decat alternativa de a-l invita-n emisiune; avantaj el.
zoso n-a visat niciodata sa-si vada linkul la mine pe blog; nici macar in vreo postare, daramite-n blogroll. EBa nu cred ca stie sa scrie. daca e-n stare sa puna ceva pe un A4 si sa-i bage cineva marfa pe wordpress, n-am nici o problema s-o mentionez. alte nelamuriri?
De Victor Ciutacu pe 8 January 2010 la 7:20 pm”

Îhî… zic. Şi-mi întind oasele bătrâne.

Mai iau o gură de cafea. Cică nu-i frumos să te întinzi în public. În public nu, da’ în privat e voie şi e sănătos. Tragi de cutia toracică, mai faci loc de-o ţigară.
Nu-s decât eu cu blogul meu acasă şi “blogul e o chestiune privată” . Corect, dom’ Ciutacu!
Blogul e un fel de – cum genial grăit-ai matale – “mintea mea în gândul ei”.
Po’ să scrii pe el ce vrei.

Uite io, de pildă, o să scriu acuma aşa:

Iarna nu-i ca vara.

Primăvara mai e câteodată ca vara. De soare, luminos, plăcut… Mă uit pe fereastră. E o zi de iarnă minunată, soare, luminos, plăcut. Parcă-i primăvară. Păi dacă primăvara, când e soare, luminos, plăcut e cam ca vara, înseamnă că şi iarna , când e soare, luminos, plăcut e tot cam ca vara.
Punct. Şi de la capăt.

Iarna e ca vara.

Ai văzut, dom’ Victoraş, că se poate?
Pot şi eu, toată lumea poate, nu numai domnia voastră, să dovedim cumva că iarna e ca vara.
Că de-aia avem blog privat, să scriem pe el ce-i trece minţişoarei noastre prin gândul ei. Nu e treaba noastră că citesc şi alţii. O fac pe riscul lor. Dacă-s proşti, să citească!
Şi ce dacă ieri le-am zis că iarna nu-i ca vara şi azi le zic că stai, domne, că în anumite situaţii, dacă totuşi, sincer vorbind, fără prejudecăţi…

Mă poate acuza cineva de inconsecvenţă? Nu. Am construit raţionamentul din alt punct de vedere.

Observi? Deja am folosit de două ori cuvântul magic PUNCT şi o dată întreg sloganul electoral al prigonitului junior, vreau să zic că, dacă voiam să-i fac campanie, uite, mie îmi iese şi-aşa, discret, printre rânduri, nu-i nevoie să-l aplaud ca foca, la circ, nu-i nevoie să mi-l încrustez în blogroll.

Ce intenţionez eu, de fapt?
Să-l fac simpatic pe micul gunoier. Să dea lumea cu click pe punctul portocaliu şi pe 17 ianuarie să pună ştampila tot pe punct.
Nu prea-mi vine mie a crede că piţiponcul s-a gândit la punctul masonic.
Nu ştiu dacă ce naşte din gunoaie masonerie mănâncă.

La ce mi-ar folosi să mă mierluiesc niţel pe lângă băieţelul lu’ tata?
Nu ştiu. Aşa. Poate-mi foloseşte când s-o alege. Mie îmi ia gunoiul la prăvălie ROSALUL şi poate că m-ar aranja să mi-l ia mai des şi mai ieftin. Măcar atât. Adică un fleac. Nu-mi ciuruiesc eu conştiinţa din atâta lucru.

Io, tot aşa, ca şi dumneata, nu-mi place de ei. De pedelei. De fapt, nu-mi place de niciunii, dar dacă ar intra, zic, prin absurd, Bahmu la mine în prăvălie, să-şi ia un hap de cap sau un deodorant - că în lumea lor mai pute, de! - crezi că aş da-o afară?
Nu. M-aş zâmbi frumos la ea, i-aş da şpreiu cadou şi când ar zice, “Nu vrei, dragă, să ne facem prietene de familie?”, n-aş refuza.
Înţeleg că nu-i rău să fii prieten de familie cu Silviu şi cu Bahmu. E chiar marfă! Zici că omu’ are caracter.

Te cred! Toţi avem. Important e ce facem cu el.
Cum ni-l prigonim.
Hai, c-am glumit!
Acesta este un pamflet, zice la radiogorila, dar nici să nu ne batem joc, tot acolo zice.

Adică să ne întindem la caşcaval, dar numai cât ne ţine plapuma.

Taxa pe tăcere

Actorul Toni Tecuceanu, 37 de ani, a murit de gripă porcină.
Toţi deontologii legitimaţi în presă anunţă nenorocirea, aşa cum se pricep mai bine.
Plini de regret şi compasiune.
Unul dintre posturile tv a hiperreacţoinat, făcând un comentariu de genul: a fost necesar să moară o persoană publică, pentru ca românii să înceapă să se vaccineze.
Urât, domnilor deontologi, că zmângăliţi, lăcrămând, jumătatea esenţială a ştirii şi treceţi sub tăcere, din motive care mie îmi scapă, jumătatea neimportantă a acesteia: la autopsie s-a descoperit că bietul om, actorul de 37 de ani, suferea de un cancer pulmonar nediagnosticat vreodată.
Dacă nici asta nu e manipulare, atunci spuneţi voi ce este.
Neprofesionalism?
Sau, Doamne fereşte, taxa pe tăcere?

Râd...

…De 10 minute citesc presa on line şi râd.
Sunt puţin îngrijorată, fiindcă, la ce citesc, în mod normal ar trebui să mă enervez îngrozitor, dar eu râd.
Ce-am mâncat azi?
Doi castraveciori muraţi şi-un cârnat prea sărat, by femeia noastră de serviciu.
Ăsta a fost micul dejun, deşi nu mănânc niciodată dimineaţa, dar când a desfăcut Mariana cutia de îngheţată Monte Bianco - vanilie şi caramel şi-au răsărit castraveţii şi cârnaţii dumneaei, am stins ţigara, am lăsat cafeaua şi-am gustat puţin din conţinut.
Îmmm! – am făcut eu cu gura plină. Ea, imediat s-a scuzat că ştie, sunt prea săraţi, i-a greşit.
Avea dreptate. Erau prea săraţi, după Mencinicopschi. După gustul meu erau perfecţi.
I-am numărat: patru bucăţi.
Aş mai fi mâncat unul, dar nu ajungeau pentru toată lumea, ambele ture. Mi-a fost târşeală s-o întreb dacă are pretenţia să-şi aloce şi ea un cârnat, care avea acasă frigiderul plin, aşa că m-am oprit, gândindu-mă că singurul lor cusur e că sunt prea puţini.
Pe la unşpe am luat o gustare nenorocită, două bomboane de-alea cu Mozart pe staniol. Şi-alea aveau ceva în neregulă! Erau bune rău. Piei, ispită! Am băut două guri de cafea şi-am ars caloriile cu o juma’ de ţigară.
M-a salvat un pacient cu două compensate de la jumatea cealaltă, despre care se zice că e cea mai cancerigenă dintre cele două jumătăţi posibile ale ţigării.
Pe la unu, tot Mariana avea mustrări de conştiinţă, aşa că ne-a făcut o salată de crudităţi. Roşii de-alea mici, crescute dirijat, pe vrej, la lampă UV, în eprubetă, castraveţi de seră, un ardei gras cât un pepenaş, specie poliploidă de la arkadaşii noştri din Bosfor, măsline fără sâmburi, telemea de vacă şi ulei de olive aflate la prima lor presare la rece, hipocolesterolemiant, antioxidant, hepatoprotector şi depurativ.
Nu prea m-am omorât, dar am mâncat-o fiindcă era sănătoasă şi arăta bine, măslinelor le sclipeau ochişorii ăia negri, languroşi, castraveţii miroseau a vară şi roşiile surâdeau timid şi virginal, din uleiul extravirgin.
După vreo juma de oră am luat un colebil. N-aş fi vrut, dar asta zbierau castraveţii primăvăratici, de undeva, de sub diafragmă, că vor colebil. Le-am dat, s-au potolit imediat.

Şi-acum citesc ce zice la gazete despre taxa pe mâncare nesănătoasă şi, în loc să arunc monitorul pe geam ca să nu-mi crească glicemia, colesterolul şi pulsul de nervi, eu râd.
O fi de la tâmpeniile pe care le regurgitează doctorul Astărăstoaie, disperat să nu-şi piardă fotoliul de prezident peste colegiul medicilor?
Ţî!
O fi de la nemernicii de cârnaţi ai Marianei?
Nici!
O fi de la salata de-a dreptul evlavioasă de la prânz?
N-are cum.
Atunci de ce dracu’ râd eu, ca proasta-n şaormărie, când de la mâncare nesănătoasă la râs nesănătos e doar un pas şi taxa îmi suflă în ceafă?
Nu cumva o fi de la poza cu dom’ ministru?
Că de hrănit, pare hrănit. Dar sănătos?!

Deontologul care era să fie...

Da. Rămân încă puţin pe subiect.
În fond, jurnaliştii mă pasionează. Sunt nişte actori ai scrisului. Aşa cum sunt mimii, jucători muţi ai gestului.
Sunt o lume aparte.
Într-o mixtură socială trifazică, prostime, politrucime şi manipulime, jurnaliştii fac faza a treia. Manipulează. Asigură stabilitatea mixului, care nu e chiar omogen, să nu ne bucurăm aiurea, indiferent de rezultatele referendumurilor, prostimea şi politrucimea rămân emulsie instabilă, de tip ulei în apă sau apă în ulei şi tocmai ei, jurnaliştii, sunt stabilizatorii, emulgatorii situaţiei.
Cum? Cum ţin ei sub control fenomenul?
Simplu!

Dacă vor să ne bage emulsia pe sub piele, se declară deontologi şi principiali, merg cu obiectivitatea până în pânzele albe, ies cu pieptul dezgolit în faţa mulţimii, pardon, prostimii şi strigă: da, bă, sunt prieten cu ta-su! Iau masa cu el, pă banii lui, mă râd dă el, da’-l apreciez, că e un mafiot onest. Adică şi-ar tăia un picior dă la gleznă, să facă o afacere cu cap şi un bine tărişoarei. Care-i problema?

Dacă vor să ne scoată emulsia pe nas, devin deontologi după război şi ne bat obrazul: nu v-am zis eu, fraierilor, că fii-sa e proastă? N-am fost eu deontolog şi imparţial ca să vă deschid ochii ? Am pus-o să recunoască că a angajat-o ta-su la becuri? Am pus-o! Am pus-o să dea dîn casă, să zică cum stă mă-sa la taclale cu papagalii? Am pus-o! Aţi ţinut cont de efortul meu deontologic? Nu.
Aţi pus-o!

Ei, bine, foarte puţini deontologi jurnalişti reuşesc proba de slalom printre copacii din pădurea deasă a scopurilor care scuză mijloacele.
Unii eşueză ca nişte balene bătrâne, sinucigaşe, pe ţărmul văicăros dar înţelept al pupincurismului consecvent.
Dar alţii, tineri delfini, se scot în larg şi plutesc, frizând perfecţiunea, în mările calde ale Bunei Speranţe , acolo unde dacă n-ai Cap, vai de buzunare.
De-aia lansează ei update-uri cu aldine, adevărate burj dubaiuri ale eticii profesionale:

"UPDATE: […] Honorius e fiul amicului meu Silviu, îl cunosc din casă de la ei. E extrem şi enervant de tânăr, e necopt, e zărghiu (nu mai mult decât cei de-un leat cu el), e entuziast, bine crescut, respectuos. A făcut nişte şcoală afară, nu-i Einstein (deşi, pe lîngă EBa, ar putea trece), iar dacă posturile tv ale lu’ tac-său şi banii băgaţi în partidul ăla fascistoid au mers pe piaţă în campania electorală (europarlamentare, parlamentare, prezidenţiale) nu văd de ce n-ar merge şi acum. [...] "

Dar, fiindcă nici ei nu sunt suficient de bătrâni şi experimentaţi ca balenele sinucigaşe, dau link pe numele discutatului şi discutabilului Honorius.

Şi se duce dracului toată şandramaua deontologică, Victor Ciutacu!

p.s.: nu, nu dau link pe honorius fiindcă nu vreau.

Tot la reforma aia a jurnaliştilor mă gândesc…

Uite, de pildă la Gândul, pe care-l citesc mereu, e una, Chiţu Mădălina.

Am căutat pe net, să văd câţi ani are, dacă e posibil să fi terminat liceul, măcar.
N-am găsit nimic.

Singurul lucru cert e ăsta, că e femeie. A cui, nu-mi dau seama, dar trebuie să fie neapărat a cuiva, fiindcă altfel nu se explică de ce scrie ea la ziar.

“Diacritica” , pe blogul ei, a prins-o cu mâţa-n traistă, gramatical. N-avea decât două greşeli într-un rând, ceea ce nu poate fi chiar grav, pentru că dezacordul n-a omorât încă pe nimeni.

“La studiu au participat 275 de familii a căror copii era până la vârsta de patru ani.”

În general, ce scrie ea acolo, pe teme de sănătate, e total inofensiv, măcar că e întotdeauna ori absurd, ori inexact.

Reţeta e simplă şi nici măcar originală.

I se pare că îi trece un gând prin cap. Oarecum ştiinţific. Realizează că ar putea să facă din el articol pe teme de sănătate. Pune mâna şi-l scrie frumos pe tastatură.

De pildă, începe aşa: “Bărbaţii musculoşi – lipsiţi de afecţiune” .

Stă două minute, vede că nu i se întâmplă nimic nasol, prinde curaj, dă cu bold, ăsta să fie titlul şi dezvoltă.
Născoceşte o echipă de cercetători. De obicei americani. De la o Universitate. Poate fi tot aia despre care a scris ieri. Dacă are puţin noroc, găseşte un studiu, într-adevăr, unde se zice că nivelul de testosteron creşte agresivitatea.

Agresivitatea, afecţiunea, tot un drac! Iese la spălat. Nu, la uns! Adică iese la iveală, la uns cu gel cu testosteron.

Logica nu poate fi decât următoarea: a auzit şi ea de musculoşii ăia care se îndoapă cu steroizi. Steroizii te fac să pari voinic, nu ţi-e frică de nimic, câine rău, ham-ham, dacă eşti numa’ muşchi, eşti lipsit de afecţiune, doamnelor, atenţie, pirpiriii sunt mai sentimentali, ce era de demonstrat, conform titlului, s-a demonstrat.
Mai rămâne să încheie articolul : “Rezultatele acestui test au arătat că, la nivel general, gelul cu testosteron a provocat o scădere cu 27 la sută a gradului de generozitate al celor care au jucat rolul ofertantului, de la o medie de 2,15 dolari la 1,57 dolar.”

Fuga cu el la tipar, că a ieşit giugiuc.

Vede că ţine. Încearcă şi cu femei.
Titlu: “Ca să atragă, femeile îşi dezgolesc 40% din trup”
Mai jos detaliază. Despre cum le scade libidoul bărbaţilor pe măsură ce se dezbracă femeile şi plasează studiul clinic în Anglia. De ce? Aşa. Las’că ştim noi!

Trec lunile şi nu o întreabă nimeni, mă, fată, da’ ce tot scrii tu, acolo?

Cum adică trei căni de cafea pe zi , conform cercetătorilor de la Nescafe, te scapă de orice durere de cap? Păi nu ziceai tu, alaltăieri, că cafeaua prosteşte? Nu? Aia era pâinea? Păi de pâine ştiam şi noi. A, era ceapa! Ceapa? Şi ceapa prosteşte?!

A, nu, pardon, mi-am amintit ce scriai: că ceapa îngraşă.

Îmi vine să plâng. Da, şi pentru că ceapa îngraşă, dar mai ales când citesc titlul ăsta: “Singurătatea este la fel de contagioasă ca şi gripa” Auăleu! Tu vorbeşti serios? Tot cercetătorii explică?

“Oamenii singuri îşi transmit sentimentele celor apropiaţi, care ajung, de asemenea, să se simtă singuri”

Ah, nu înţeleg! Cred că de la cafea mi se trage. Poate şi de la
“Un cromozom din structura ADN-ului cu o lungime mai scurtă”.

Ştiu, nu tu ai zis aşa. Nişte cercetători danezi. Am observat: când e vorba de haleală, îi bagi la înaintare pe americani. Când e vorba de cromozomi, pui în funcţiune maşinăria de cercetare daneză.
De pildă aici, la “Mancarea de tip fast-food creează o dependenţă la fel de puternică precum cea dată de heroină “ s-au ocupat americanii. Da, tipul ăla cunoscut, Dr Kenny...
Ei, cum dracu’ să nu fi auzit de el! E omul care a zis că “organismul cobailor reacţionează identic ca şi organismul uman, deci prea mari diferenţe între cele două categorii de specii nu pot fi”
A zis el “identic ca şi”?
Atunci aşa o fi!

Dă în americani cât poţi, că sigur nu te citesc!

Dar nu mai spune, fată, că un renumit dermatolog român ţi-a explicat ţie, cu ghilimele, că “alergia la prezervativ se poate manifesta si sub forma unor bubiţe, iar acestea nu trec de la sine, ba mai mult, netratate aceste reactii adverse se vor dezvolta din ce in ce mai rapid la urmatorul act sexual”, că te faci de râs. Dermatologii nu prea au în vocabular cuvântul “bubiţe”.

Şi vezi că doctoriţa Carmen Curea chiar se pricepe la dermatologie.
N-avea cum să-ţi spună ea “Astfel, fluocinolonul este un produs din lipide naturale care menţine fineţea, strălucirea crescută a pielii, prin asigurarea substanţelor nutritive necesare”.

Asta ai dedus tu, când ai citit pe Wikipedia că steroizii sunt grăsimi şi câteva rânduri mai jos despre gluco-corticosteroizi, iar pe pagina următoare ai văzut că scrie de fluocinolon, că e glucocorticosteroid de sinteză şi gata, l-ai băgat pe felie cu crema de gălbenele şi de aloe vera şi mândră de agerimea-ţi, ai tras un subtitlu de zile mari, imediat:
“Românii folosesc creme pentru călcâie ca să îşi hidrateze faţa”

Măi Mădălina, ia chiţăie tu la altă masă şi lasă pe alţii să scrie la ziar!
Nu de alta, dar poate ăştia care mănâncă nesănătos , sunt veri primari cu şoarecii de laborator şi-şi dau cu cremă de călcâie pe faţă, or fi fiind mai întregi la minte.

Reforma presei - kilometrul zero

“Hai să facem reforma presei pe net!” – zice Victor Ciutacu pe blogul său.
Păi, hai s-o facem, Victore!

Kilometrul zero, un pic mai la sud.
Oraşul Vechi.
Una din 10 case mai arată ca acum 150 de ani. Fiindcă aşa a vrut proprietarul cel nou, pe drept sau pe nedrept, fie că a cumpărat-o prin intermediar de la o babă de 93 de ani stabilită în Tel Aviv, fie că a cumpărat-o de la primăria sectorului 3 care n-o deţine, dar o are desenată pe hartă.
Babei i-a plătit trei sute cincizeci de mii de euro bătuţi pe muchie, avocatul babii a vrut şi el douăjdemii, nu-i bai, cu acte, cu marafeturi, aproape cinci sute de mii, rotund.
Primăriei, la fel. Cu acte, cu marafeturi, cincizeci de mii, restul, până la cinci sute, şpăgi mai mari sau mai mici, mai e şi arhitectul sef, mai e şi secretara care a fixat audienţa, una peste altul - juma de bulion, ai casa ta, pe bune, din moşi-strămoşi în buricu’ Bucureştilor, ăla care s-a iluminat prima oară pe gaz.

Ce faci cu ea, acum, că ţi-a revenit de drept.

Mai ai ceva bani, o faci cârciumă retro. N-ai, o închiriezi. La unu’ cu “pompe funebre” care îţi pune colcovanul de milioane pe masă, legat cu elastec, nu se tocmeşte, zice că la el merge afacerea, mortul dinspre groapă nu se mai întoarce. În colcovan intră şi faţada. O face cum vrea el. Cu termopan maro şi faianţă marmorată. Lasă că ştie el mai bine cum devine mai primitoare o casă de unde cumperi coşciugul şi ultimul drum.
Sfârşit. Casa ta nu mai e a ta, e a morţilor care va să vină.

Sau.
Ai terminat banii şi aştepţi să-ţi pice alţii, faci pe mortul în păpuşoi şi o laşi.
E bună şi-aşa. Are vedere la stradă, an de an devine mai retro, timpul lucrează în favoarea ta, când o fi s-o dărâmi şi să faci acolo un cubuleţ de sticlă între monumente istorice, clădire de birouri, toţi vecinii zic mersi că au scăpat de curve şi şobolani.
Mai joci un spider solitaire, mai dai nişte telefoane, anii trec. Banul se adună.
Ăst timp, şi casa adună. Curve, peşti, barbugii, câteva kile de heroină , sectoristul de proximitate se-nvaţă cu locul, înţelege când e programat la plată, îşi învaţă lungul nasului, priveşte cu drag…

Trece vara, vine iarna, la cumpăna dintre 2009 şi 2010 casa ia foc.
Intră la ştiri, pe început de an, focul aduce noroc.
“Arză-te-ar focu’, că frumoasă mai ieşti!” , zisese şi ţiganu’ aseară, când se pornise pe băut.

Vin pompierii, vine televiziunea, se face reportaj, cinşpe oameni scapă sărind pe o saltea relaxa împrumutată din vecini, (în centrul istoric lucrurile se mişcă istoric, pompierii ajung mai blajin, cam la limpezirea faptelor, morţii cu morţii, viii cu viii, a mai rămas o fată care n-a vrut să sară, că i-a fost frică să sară de la etajul unu).

Aşa zice şi reporterul de la faţa locului, că o tânără a murit arsă, că n-a vrut să sară pe salteaua pompierilor.
Bine, la ştiri îi zice salteaua pompierilor, da’ e salteaua lu’ un nea vecinu’ din vecini, matrimonială, care a vrut s-o sacrifice pentru ăia cinşpe care au sărit de la trei metri înălţime, fiindcă pompierii nu mai veneau odată.
Iaca ştire: de anu’nou, pe Calea Moşilor, o fată îşi pierde viaţa într-un incendiu, arsă, numai ea, că n-a vrut ,proasta, să sară; ceilalţi cinşpe locatatari au sărit, au scăpat. Pompierii au bla, bla, bla, eroic.

Uite cum a fost, de fapt.
Punguliţele de heroină stăteau păpuşite pă peste tot prin casă.
Fata avea douăzeci de ani şi un metru optzeci. Dacă se lăsa uşurel peste pervaz, mai avea de sărit vrun metru.
Da’ n-a vrut. Nu fiindcă era gravidă, fapt cunoscut şi dovedit la IML, ci fiindcă era chircită în pat.
Acolo au luat-o flăcările şi-au făcut ce s-au priceput mai bine cu ea. Au carbonizat-o.
Adică nu că n-a vrut să sară, dar nici măcar n-a băgat de seamă că lua foc.
Fiindcă dormea.
Dormea, nu era moartă la ora incendiului, fiindcă IML-ul a mai făcut o autopsie ordonată, când s-a aflat că imobilul era tapetat cu stupefiant de primă mână.
Au dat-o a lor ei în sicriu sigilat, cu fum în plămâni şi condoleanţe, explicându-le că să stea liniştiţi, nu că n-a vrut să sară, n-a băgat de seamă ce se întâmplă, pentru că dormea. Şi dacă dormea, dormea. Bine că a murit dormind…
Acuma, ce fel de somn era ăla …
Asta nu i s-a mai ordonat IML-ului să afle.

…..

Aşa că, domnu’ Ciutacu, când s-o duce reporterul de teren, pe timpul lui liber, pe strada General Florescu, să întrebe o babă care stă în poartă, de plictiseală, pe 2 ianuarie 2010: “Bre, cum a fost, de fapt, cu focul de pe Moşilor?”, şi o să investigheze problema, şi o să amuşine ce-i cu săculeţii de drog, şi cât lua câte cineva din Circa 10 Poliţie ca să se prefacă neştiutor de existenţa lor, şi cum e să treci pe stradă către circa financiară de sector, uşor zgribulit, în plină vară, printre doi peşti şi trei curve scoase pe scăunele la marginea trotoarului, cam lihniţi, şi cum e să te faci că totu-i în ordine pentru tine, ca şi pentru ei , şi mai ai lichid în instalaţie să vrei să continui ştirea cu focul, deşi Mogulului i-a trecut interesul…

Ei! Abia atunci putem vorbi de reforma presei pe net.
Pe net, pe brut, pe ce vrei dumneata, domnule Ciutacu!
Dar s-o luăm de la kilometrul zero!

Omul de ceară

În frigider avea salată şi două şarlote. Nimic interesant. Motanul dormea pe fotoliu, ca întotdeauna, preocupat s-o viseze gătind ciorbe de pui cu zeamă de varză.
Ce-i mai rămăsese de făcut?
Un duş. Să nu se mai gândească decât la pârâiaşe fierbinţi, termale, care se despart şi se unesc şi iar se despart, o adevărată reţea hidrografică, purtătoare de somn.
În felul ăsta mai irosi o jumătate de oră.
Gândurile plecaseră odată cu gustul sărat al pielii, pe gaura de scurgere. Unde? În canalizarea oraşului. Şi, ceva mai încolo, aveau să ajungă în mare, contribuind la menţinerea salinităţii.
Dacă mai apucau.
Prosop.
Prosop, pat, telecomandă.
Asta urma.
Zis şi făcut, numai că ecranul se umplu de purici. No signal, ar fi trebuit să scrie, dar era mai rău.
Privi un timp jocul de puncte albe. Dacă se concentra, putea să întrevadă un chip. O frunză. Un pelican. O corabie cu pânze. Toate astea le putea desena cu mintea, din puncte. Ca pe nişte noi constelaţii.
Apoi sună soneria.
Genul de incident brutal de simplu care te face să revii cu picioarele pe pământ.
Halat. Papuci. Yala clompănind greoi, uşă întredeschisă.
Nimic esenţial: era omul de ceară. Ochelaristul palid de vizavi.

(urmarea în pagina de proză, la "vizualizaţi profilul meu complet")

Toată ziua m-am simţit nasol azi.

Atât de nasol, încât am terminat o povestire, ca să uit cum mă simt.

Dacă aveţi răbdare s-o citiţi, citiţi-o acolo.

Dacă aveţi comentarii, faceţi-le aici sau acolo.

Oricât de nasoale ar fi!