Durerea

Durerea e o chestie mişto.
E slavamarul-salvamontist-salvarist care te scapă de belele.
Tot ce doare, nu te ucide.
Uite, Durerea de Măsea...
Te trimite la stomatolog, oricât ai fi de fricos, de pacifist, de răbdător, de neimplicat, de rezistent. După ce ai încercat să negociezi cu ea pe de-alea grele, algocalmin fiole şi dentocalmin, nu vorbim aici de fiţe - aulin, ketonal, paracetamol, Durerea de Dinţi nu se lasă mituită şi vrea la Tribunalul Suprem Stomatologic.
Zice: “Nu ştiu, băi, eu te dor ca să ştii că e ceva putred în danemarca gurii tale, nu-i vorba de cui, ce, cum i-ar fi mai de folos, e vorba de abcesul ăsta care s-a umflat de-atâta bine, a văzut că-i merge, că are loc, şi-o ia acum spre creier. Lasă frica, lasă că ai treabă, lasă că n-ai bani şi hai cu el la dentist, că altfel ni se urcă la cap, cap pe care-l folosim în comun, tu ca să vieţuieşti oarecum uman, eu ca să am unde depune certificatul de înmatriculare, semn că exist, sunt un fel de persoană juridică, firmă de badigarzi sau badigard de firmă, eu asta ştiu, asta fac, te dor, ca să reacţionezi."
Şi tu ieşi în stradă.
Te urci în maşină şi te duci la stomatolog. Şi el face ceva, nu contează ce, îţi sacrifică dintele, îl elimină din peisajul gurii tale şi rămâne durerea cu gura căscată, neutralizată.

Ei, acum poţi să te gândeşti la toate celelalte, nu mai are nas durerea să-ţi ia faţa cu “gândeşte-te la mine!”
Scăpat de năpastă, cu mediatorii chimici cerebrali în grafic, ai timp, spaţiu şi chef să te gândeşti: "Parcă mi-aş tăia unghiile la degetele de la picioare, ca să nu fiu nevoit să-mi iau pantofi cu un număr mai mari. Parcă mi-aş cumpăra un pulover. Parcă m-aş duce să joc biliard. Parcă m-aş duce unde văd cu ochii. Da’ de ce să mă duc eu şi să nu se ducă ei? "

Dacă nu eşti chiar naiv, când ai ajuns la întrebarea “Da’de ce să mă duc eu şi să nu se ducă ei?” înţelegi că cea căreia trebuie să-i mulţumeşti că ai ajuns la concluzia asta, chiar dacă îţi vine s-o redactezi ca pe o întrebare, e Durerea.
Aia cumplită, de neocolit, nenorocită, Durerea de Măsea.


Cum vă spuneam: Durerea, deşi doare, e prietenul nostru cel mai bun.

Ce am învăţat în 2009? (Leapşă de la Lucia Verona)

Aşa, la prima vedere, sincer, nimic.
Mă pregătesc să-mi închei primul semestru de viaţă, ăla mai lung, şi cred că am făcut doar recapitularea materiei în 2009.

Dacă e să mă iau după ce-mi spunea o doamnă fizician, devenită astrolog, acum vreo 15 ani, noi, într-o viaţă de om, învăţăm foarte puţin. Preponderent, doar ne reamintim. Experienţe trecute.
Cică dacă ţi se pare că ai învăţat o limbă străină cu uşurinţă, înseamnă că ai vorbit-o cândva.
Dacă ai un talent: pictezi, împleteşti, modelezi lutul, scrii, dansezi…, cândva ai studiat pe brânci una dintre activităţile astea. Dar n-ai apucat să te desăvârşeşti.

Aşa că eu o să modific întrebarea, numai pentru mine, şi-o să zic – ce am reînvăţat eu în 2009?

- Că oameni pe care i-ai considerat prieteni buni, când îţi întorc spatele, pun şi-o bomb(oan)ă pe colivă: îţi pricinuiesc un rău, de bun rămas.

- Că oameni pe care îi considerai simple cunoştinţe conjuncturale, relaţii de servici, pot face, la un simplu geamăt de-al tău, lucruri extraordinare, te ţin în braţe până treci hopul, sunt dispuşi să nu doarmă ei ca să dormi tu şi-n felul ăsta înţelegi că-ţi erau prieteni şi tu nu ştiai.

- Că dincolo este, totuşi, ceva. Mi-a dovedit-o bunica mea, în ultimele ei două săptămâni, când se-ntorcea la noi cu frânturi de dincolo, când mi-a spus că îngerii mănâncă îngheţată.

…Şi totuşi ceva, absolut nou, tot am învăţat în anul 2009!

Că dacă ieşi afară,dintr-un imobil şi vezi că nu-ţi mai vezi maşina, nu înseamnă că ţi s-a furat, ci că ţi-a fost ridicată. Aşa că nu trebuie să intri în panică, nu suni la 112, ci la 9546.

Dau leapşa asta oricui, oricărui deţinător de blog care trece, întâmplător, pe-aici.

I-auzi ţara cum răsună, numai râs şi voie bună!

În sfârşit, ne-a venit mintea la cap!
Redevenim o ţară eminamente veselă.
Greu, dar ne-am prins şi noi în cele din urmă de specificul nostru naţional.
Românul s-a născut pontos, miştocar şi băşcălios şi aşa şi trebuie să rămână!

Când a fost cutremurul din 4 martie ’77, seara au căzut blocuri, au murit oameni, a doua zi pe la prânz am auzit deja primul banc tematic.

Ăla cu Dumnezeu şi Nea Nicu jucând şeptic, cum tăia Nea Nicu mereu cu “şapte”, până s-a enervat Dumnezeu şi-a tăiat cu “şapte virgulă patru”. Un banc reuşit, de ce să nu recunoaştem.

După ’90, nu ştiu ce s-a întâmplat cu noi, ca naţie, treptat am devenit mofluzi, tâmpiţi, era cât pe ce să râncezim într-un fel de început de ţâfnă obtuză.

Degeaba muncesc, judicios, câteva televiziuni la distrarea populaţiei, de 20 de ani încoace, consumând hectare de mătase înflorată ca să facă fuste lungi şi creţe guristelor cu salbă la gât, iese şi de-o husă pentru canapeaua lui Măruţă, rămâne şi de sutien pentru duduia Crudu…
Ne-am nesimţit!
Abia dacă mai zâmbim.

A venit ditamai partidul, portocaliu, culoare veselă, plăcută, solară, de vară…
A muncit pe brânci. Zi şi noapte.
Cuconiţa Riţa a înălţat sceniţa. Bani, nu jucărie!

Noi, tălâmbi, n-am mişcat un colţ al gurii. A cântat un băiat în faţa Ministerului, de l-au dat pe portar afară, că de ce l-a lăsat şi gata…

Acelaşi partid a făcut din EBA europarlamentar. Iar a lucrat singur! El a găsit-o, el a propus-o, el a ales-o. Pe ici pe colo, câţiva au mai tremurat câte-o ştampilă, pentru nea Jiji, pentru Tribun…
Am reuşit să fim reprezentaţi de doi analfabeţi şi-un nebun la Bruxelles. Nu-i puţin lucru!
A râs cineva? Nu. Ne-am văzut de-ale noastre.
Idioţi!

În sfârşit, abia acum, cu-o mână de colaboratori de nădejde ca Bejinariu, fii-su lu’ Bahmu, Udrea - mai călare, mai Peron, tăticul găinii născătoare de pui vii şi ăla… mereu uit cum îl cheamă, de la “În puii mei”, plus Andrei Gheorghe şi cu domn’ inginer Bittman, în al doişpelea ceas, marele partid a reuşit să ne smulgă primele hohote adevărate, autentice, ca pe vremurile de tristă amintire, când aveam atât de mult umor.

Şi cum domnul Gheorghe le are cu poveştile şi Dănuţ a promis că nu se lasă de muzică, nu-i exclus ca, în curând, să ovaţionăm la scenă deschisă primul balet românesc de succes, “Spărgătorul de muci”. Să moară compatrioţii lui Piotr Ilici de necaz!

Viaţa bate presa

Azi, un vechi pacient de-al farmaciei, un anume domn Copilu, care e ceva important pe la o organizaţie a pensionarilor, mi-a lăsat câteva ziare pe care tocmai le citise.
N-am avut răbdare decât să mă uit peste titluri…

“Elena Udrea l-a demis pe directorul general al ANL, Jean Vraciu, pentru că a vrut să cumpere 3 maşini cu 124.000 euro”
(A vrut?... Numai pentru atât?!...)


“Boc: Impozitarea averilor poate fi amânată pentru anii următori"
(“Întâi bugetul, pe urmă discuţii de acest fel", a spus Boc.)

“Cum fac sex eroii din AVATAR” (Citisem deja, pe net: cu coada.)

“Ministrul Sebastian Vlădescu: Andrei Gheorghe era muci, după primele trei zile în Ministerul Finanţelor”

"Preşedintele CSM, Florica Bejinaru: Eu nu am luat niciodată bani, efectiv, de la Securitate!”
(…şi eu mă entuziasmasem de filmul “Poliţist, adjectiv”, când , de fapt, cuvântul cheie e “efectiv”…).

“Jirinovski propune modelul Băsescu pentru modernizarea Rusiei”

“Dan Bittman, consilier la Finanţe. “
(Logic! După Gheorghe…)

“Afaceri cu isteria gripei porcine”
(Fumat!)

“Se drogheaza Monica Columbeanu?”
…

M-a întrerupt din frunzărit următorul pacient, un domn în vârstă care, probabil că-şi repetase tot drumul, în gând, numele produsului pe care voia să-l cumpere, dar pe mine nu m-a întrebat decât:
- Aveţi prostată?
I-am răspuns, absolut corect:
-Eu, nu.

Îngropată de vie

Un dinozaure bătrân şi Mogul pe deasupra notează pe blogul său că, “dacă nu scoatem din amorţire România tăcută, în curând decenţa va deveni o infracţiune iar bunul simţ – o contravenţie”.

Mi-e teamă că foarte curând se va întâmpla asta, mai devreme decât ar putea România tăcută să iasă din amorţire.

Ea e doar o sintagmă difuză, o metaforă, un fel de “ţara mea de dor”, e malul râului unde ai zăcut până te-a cuprins frigul şi înserarea, cu ochii în gol, gândindu-te la nimic, e o raită prin piaţă sâmbăta la prânz, printre morcovi, pătrunjel, ardei graşi şi mormane de cartofi, e sibianca veşnic răcită, care vinde dintr-o găletuşă de plastic brânză de oaie ilegală, bună, grasă, adevărată, în cotlonul format de magazinul de peşte şi frizeria cu două locuri, e şoferul pe care l-ai lăsat să-ţi intre în faţă fiindcă voia să schimbe banda şi te salută scurt, cu avariie, în semn de recunoştinţă.

România tăcută e gestul reflex de-a te apleca să ridici de jos ceva ce i-a picat altuia din plasă şi nu mai are mâini libere, e atunci când te sună cineva cu care n-ai vorbit demult şi nu-ţi cere nimic, vrea să ştie doar ce mai faci, România tăcută aleargă după tramvai, cumpără pâine unui vecin aproape nedeplasabil, trăieşte din salariu , îşi ia de lucru acasă şi înţelege că n-au fost bani de primă şi pentru ea, România tăcută îşi începe solicitările cu “vă rog” şi le încheie cu “mulţumesc” .
România tăcută e doar umbra României vocale şi-n timp ce ultima bate cu pumnul în masă că până şi-un Aston Martin se strică, prima stă cu mâna la gură, intimidată, ţărancă proastă, că nici n-a auzit vreodată de domnul acesta.

Mi-e teamă că, dacă ar fi să se trezească vreodată, România tăcută o va face prea târziu şi singurul ei gest de revoltă va fi să bată cu pumnii într-un capac de sicriu peste care s-a răsturnat pământ şi s-au plantat cârciumărese, o va face prea târziu şi fără rezultat, iar nu cum am văzut eu într-un stupid film american care se intitula chiar aşa: “Îngropat de viu” şi se termina cu bine.

Un film pe care aş vrea să-l vedeţi

Aseară m-am uitat la un film pe HBO.

De obicei îmi caut un film cu mult sânge, multe cartuşe, mult NYPD, mult dialog pontos, multă miştocăreală sclipitoare, treacă de la mine şi-un ţânc de şase ani, spontan şi înţelept, care ştie că, dacă o încurajează pe mă-sa să şi-o tragă cu un nene cu bicepşi lucraţi, o să aibă cu cine se duce la meci, o să-l ciufulească şi pe el cineva ca-ntre bărbaţi, o să fie şi ea mai fericită, într-un cuvânt el, puştiul, o să aibă, iar, un tată.
De obicei n-apuc să văd finalul fericit, deja mi se închid ochii la primul schimb de focuri mai serios în care un poliţist bun e împuşcat în femurală sau direct în carotidă, mai face o ultimă băşcălie optimistă din balta de bulion care se lăţeşte în jurul lui şi-n care colegul îl zgâlţâie disperat - stei uiz mi sau, mai nasol, teic it izi, ca să ai ce povesti nepoţilor.
La cadrul următor, unde colegul rămas în viaţă e singur la el acasă, bea ceva şi ascută “Stay with me”, de obicei adorm.
A doua zi, singurul lucru pe care mi-l amintesc e că am adormit cu televizorul “aprins”.

Aseară, nu.
Ştiam că se dă filmul ăla pe HBO. M-am aşezat să-l văd, fiindcă bănuiam că trebuie.

Era un film despre frig şi cuvinte.
Frigul e subînţeles, iese din ecran şi intră în tine, ca un alien invizibil, de-ăla care depune ouă şi naşte monştri de frig, în locul pe care noi îl numim plexul solar.
Cuvintele vin mult mai târziu, le aduce DEX-ul, care în film joacă personajul negativ, el e inculpatul, criminalul în serie, ucigaşul care – negru pe alb - extermină eroul pozitiv al poveştii, cuvântul CONŞTIINŢĂ.
Un personaj secundar, un serv aproape inactiv, un mult prea tânăr poliţist de la judiciar, pe nume Cristi, încearcă tot filmul să salveze conceptul de CONŞTIINŢĂ.
N-are cum. Definiţia lui e precară, e fără girul Academiei Române, o bălmăjeală nespectaculoasă:
“Conştiinţa e ceva ce pe mine… e acel lucru care mă opreşte să fac ceva rău…, ce aş regreta după.”

Şi vine DEX-ul, şi zice definiţia adevărată, formă de reflectare a.. şi a… semnificând… şi filmul se termină prost, cu organizarea unui flagrant, conform schemei desenate pe tablă de chiar acel tânăr poliţist pe nume Cristi, care purta acelaşi pulover de patru zile, care era însurat cu o profesoară de limba română, care îşi denumea, în mod eronat, informatorul , “turnător” şi care nu ştia că “LEGE” e definit la litera “L”, că “MORALĂ” e definit la litera “M”, că nu există în DEX o definiţie pentru LEGE MORALĂ, prin urmare ea nu există, o găseşti definită la HAOS.

Cum? Lege morală = haos?
Da.

Adică nu există lege morală?
Da, nu există.

Adică Porumboiu, ăsta, face un film, în care un poliţist de la judiciar scrie rapoarte fără greşeli ortografice şi sprijină opt zile un stâlp de beton, într-un filaj de care nu era nevoie, doar ca să i se dovedească faptul că e gata-bătut, cu DEX-ul, nici măcar cu LEGEA, în ultimele 20 de minute ale filmului?
Da.

Bine, atunci…

Atunci să dăm pe alte canale.
Să dăm oriunde viaţa e conform aşteptărilor, conform statisticilor, conform Academiei Române. Să dăm acolo unde ni se spune ce e bine şi ce e rău, fără a ne mai munci noi creierii.
Să dăm acolo unde e bine şi cald, unde mocneşte iluzia în sobă, unde e “şi tu poţi fi – adidas torsion”...
Să dăm în REALITATE.

Care? Asta în care trăim?

Mulţumesc, nu!

Prefer un S.F. filmat în timp aproape real, cu profesoare de română măritate cu poliţişti de judiciar, care au drept şef un colonel care a auzit nu numai de DEX, dar şi de maieutică.
Sunt şi rămân un fan SF, pentru că ştiu sigur că, întotdeauna, mai există cealaltă soluţie.
De-aia am îndurat frigul acestui film, pe care vi-l recomand cu căldură:
“Poliţist, adjectiv”.

Să n-avem greţuri!

Astea sunt nişte lămâi.
Sigur erau lămâi când le-am pictat eu pe un fund de lemn, din cele pe care le foloseşti la tocat ceapa în bucătărie!

Am de gând să le fac violet, cu ajutorul lui Picasa. Şi violet vor rămâne, la fiecare început de text pe blog, de-acum şi până în 2 aprilie.
De ce m-am oprit la “lămâile mele” şi n-am ales ceapa, fiindcă am şi o ceapă de apă, imortalizată tot pe o bucată de lemn? Pentru că lămâia taie greaţa.

Ori, cum ştiu foarte bine că 2 aprilie 2010 nu e decât umbra unui NU, că nu va schimba nimic, că indiferent ce eşarfe, pălărioare, cravate, mănuşi, ciorăpei, fundiţe în păr sau bandane la încheietura mâinii am purta noi atunci, viaţa îşi va urma cursul ei firesc, în minciună şi delapidare, în ipocrizie şi triumf portocaliu, în deznădăjduita inutilitate a celor mulţi, spre propăşirea şi eficienţa celor care organizează bugetul, a celor care vânează la Balc, a celor care scriu despre buget şi vânătoare la Balc, ca şi cum am avea buget, ca şi cum vânătoarea e o activitate normală - ca pensatul sprâncenelor, ca şi cum tot ceea ce ni se întâmplă ar fi putut să depindă de noi, măcar cât violet sub unghie, o să trec lămâile astea galbene sub auspiciul violetului, care n-a fost culoarea anului 2009, cum zicea actualul preşedinte al celor 5 milioane de neciuruiţi, dar nu s-a găsit nimeni să-l contrazică.
Dacă stabilirea unei culori a anului n-ar fi, în sine, o imbecilitate, poate că m-aş fi ostenit să scriu pe undeva că galbenul mimoză era culoarea anului 2009.

Şi-atunci mi-am zis că, după ce tot acest carnaval al culorii violet va trece, după ce ne vom aduna morţii şi ne vom stabiliza răniţii pe frontul de “NU”, să rămână măcar trei-patru lămâi, să ne taie greaţa.
Că poate mai avem de trăit!...