Mă, voi aţi auzit de Virgil Pleşoianu? E o stradă.
Da’ de unu’, Căpriţă, aţi auzit?
N-aţi auzit, fiindcă n-aţi avut „Alfa Romeo 90”, an de fabricaţie 1987. Sau 1887? Nu mai ştiu.
Eu aveam în ’94 o maşinuţă de-asta, pe care italienii o numeau Regina Şoselelor, fiindcă fugea bine şi... Totul era să fie destul de dese staţiile PECO.
O iubeam ca pe ochii din cap, fiindcă atunci n-aveam câine şi chiar mi-am cerut o mărire de salariu, că nu mă mai ajungeam cu banii de reparaţii.
Aşa l-am cunoscut pe maestrul Căpriţă. Cel mai bun carburatorist din Bucureşti. Avea servisul chiar lângă casa lui. Şi casa pe Virgil Pleşoianu.
I-am lăsat maşina la 9 dimineaţa, i-am explicat cum face, cum dă-n nas, cât consumă... în fine! M-a retezat cu un gest de lehamite, era sătul de dudui care pun diagnosticul după ureche şi mi-a zis că ne vedem la două, eu să vin cu banii, că lui nu-i place să târască de-o lucrare o săptămână.
Văzut, reparat, plătit, plecat.
Nici nu-mi cerea mult. Vreo două sute de dolari. Dădusem eu o sută pe o bucşă second hand, despre care am aflat ulterior că făcea cam cât două pachete de ţigări la vremea aia, aşa că tipul mi s-a părut nu doar modest, dar şi priceput.
Sigur îi mergeau bine afacerile!
Mi-am dat seama aruncând o privire asupra vilei lui.
Era un „p+2”, ceea ce, la vremea respectivă conta şi avea cele mai scumpe finisaje posibile.
Căpriţă nu se uitase la bani. Cât fusese gresia la modă, îmbrăcase parterul în gresie, pe urmă, când crescuse ratingul la cărămidă de sticlă – îşi făcuse şi el un fel de colţar semitransparent. Faţada care dădea la stradă primise marmură din belşug şi, dacă parterul imita stilul Brâncovenesc, etajul sclipea de termopane care se deschideau spre o terasă străjuită de lei din piatră scuipând apă în fântâna din curte, cu un Cupidon central şi motive florale pe ghizduri.
Căpriţă nu se uitase la bani. Cât fusese gresia la modă, îmbrăcase parterul în gresie, pe urmă, când crescuse ratingul la cărămidă de sticlă – îşi făcuse şi el un fel de colţar semitransparent. Faţada care dădea la stradă primise marmură din belşug şi, dacă parterul imita stilul Brâncovenesc, etajul sclipea de termopane care se deschideau spre o terasă străjuită de lei din piatră scuipând apă în fântâna din curte, cu un Cupidon central şi motive florale pe ghizduri.
Nu pot să zic că imobilul era chiar o poezie, fiindcă nu rima nimic cu nimic, dar un poem în proză tot ridicase dom’ Căpriţă, din afacerea lui prosperă.
M-am dus cu banii la prânz, fără să clipesc.
Îl întreb: „Gata? I-aţi dat de capăt?” Zâmbeam.
Căpriţă era serios. Mă întreabă: „V-aţi uitat, vreodată, sub capotă?”
Zic adevărul: „Da!”
Ridicam capota de câte ori nu voia să pornească, îi trăzneam câteva lovituri în electromotor, cu o fierotenie, aşa cum mă învăţase alt mecanic auto, explicându-mi o treabă cu bendixul pe care acum n-o mai ştiu.
Mai zice Căpriţă: „Păi asta nu-i maşină, donşoară. E uzină!”
Eu îi întind banii fericită şi dau să mă urc la volan. Căpriţă îi ia, îi bagă cu scârbă în buzunar, adică „dacă ştiam că e atât de lucru ,vă ceream dublu, da’ asta e! Aşa sunt eu, prost. Mă las impresionat de toate toantele cu lacrimi în ochi” şi-mi zice „Vă mai costă 50 de dolari tractatul.”
„Tractatul, unde?”, îl întreb.
„Păi, nu ştiu. Unde vreţi. Acasă la dumneavoastră, pe câmp, să-i daţi foc...”
„Adică, zic, n-aţi reparat-o? Acum nu mai merge deloc?”
Zice: „Păi nu v-am explicat că asta nu-i maşină, e o belea, care nu se repară decât acolo, la ei, la italieni?”
Nu mai ştiu cât am plâns. N-am plâns niciodată, în toată viaţa mea, cât am plâns pentru Regina Şoselelor. I-am mai dat cin’zeci de dolari, să-mi aducă mortul acasă.
Dar ce casă avea Căpriţă, pe Pleşoianu! ...
Nu credeam că ceva, pe lumea asta, mi-ar mai putea aminti de tăticul carburatoarelor de acum douăzeci de ani. Însă m-am uitat mai atentă la casa lui Videanu şi mi-a venit în cap prosperul Căpriţă.
Bine, a lu’ Videanu are şi gară.
M-am dus cu banii la prânz, fără să clipesc.
Îl întreb: „Gata? I-aţi dat de capăt?” Zâmbeam.
Căpriţă era serios. Mă întreabă: „V-aţi uitat, vreodată, sub capotă?”
Zic adevărul: „Da!”
Ridicam capota de câte ori nu voia să pornească, îi trăzneam câteva lovituri în electromotor, cu o fierotenie, aşa cum mă învăţase alt mecanic auto, explicându-mi o treabă cu bendixul pe care acum n-o mai ştiu.
Mai zice Căpriţă: „Păi asta nu-i maşină, donşoară. E uzină!”
Eu îi întind banii fericită şi dau să mă urc la volan. Căpriţă îi ia, îi bagă cu scârbă în buzunar, adică „dacă ştiam că e atât de lucru ,vă ceream dublu, da’ asta e! Aşa sunt eu, prost. Mă las impresionat de toate toantele cu lacrimi în ochi” şi-mi zice „Vă mai costă 50 de dolari tractatul.”
„Tractatul, unde?”, îl întreb.
„Păi, nu ştiu. Unde vreţi. Acasă la dumneavoastră, pe câmp, să-i daţi foc...”
„Adică, zic, n-aţi reparat-o? Acum nu mai merge deloc?”
Zice: „Păi nu v-am explicat că asta nu-i maşină, e o belea, care nu se repară decât acolo, la ei, la italieni?”
Nu mai ştiu cât am plâns. N-am plâns niciodată, în toată viaţa mea, cât am plâns pentru Regina Şoselelor. I-am mai dat cin’zeci de dolari, să-mi aducă mortul acasă.
Dar ce casă avea Căpriţă, pe Pleşoianu! ...
Nu credeam că ceva, pe lumea asta, mi-ar mai putea aminti de tăticul carburatoarelor de acum douăzeci de ani. Însă m-am uitat mai atentă la casa lui Videanu şi mi-a venit în cap prosperul Căpriţă.
Bine, a lu’ Videanu are şi gară.
Dar Gară, am şi eu!...
Faină poveste.
RăspundețiȘtergerePăcat că e adevărată.
Dar dacă nu ar fi?! Dacă nu ar fi astfel de poveşti adevărate, noi cu ce ne-am amăgi serile?
Întâmplările astea sunt ca firul de nisip ce intră în scoică. Tot reuşeşte el să producă ceva. Chiar dacă doare.
Foarte frumos! :)
RăspundețiȘtergereklaus
caprita macar e rapid in diagnostic.
RăspundețiȘtergereabia prin in septembrie don' videanu o sa ne spuna ca nu putem fi reparati decat prin alte tari. dupa ce ne ia niste bani pentru timpul
pe care l-a cheltuit cu noi si ne cere un 50$ supliment pentru evacuarea zonei portocaliu rezidentiale.
liviu
Nici mie nu-mi pare rău că e adevărată, ElZap.
RăspundețiȘtergerePrecum ai spus: fără un grăunte de nisip, nimic nu produce scoica. Dacă am face o frescă (pretenţios cuvânt) cu toate portretele celor cu care, din fericire sau din nefericire ne-am intersectat odată, în viaţă, lumea ar părea, cu siguranţă, mult mai colorată decât este.
Mă bucur să te văd trecător prin Gară, klaus!
RăspundețiȘtergereMăcar aici ne mai întâlnim şi noi. :)
liviu,
RăspundețiȘtergerenu mă gândeam că noi semănăm cu Regina Şoselelor.
Ia să vedem... consumăm mult şi dăm în nas şi nu ne urnim decât înghiontiţi...? Parcă seamănă.
Păi atunci să-ţi spun şi urmarea. Când, în sfârşit, s-a găsit cineva să-i dea de capăt, apoi nu-i mai stătea nimeni în faţă şi consuma cât scrie în cartea tehnică. Rupea munţii (la propriu) şi le dădea fum în nas tuturor fiţoşilor de pe şosele.
Crezi că şi noi, dacă ne-am găsi un meseriaş priceput, am lua-o din loc?
varza articolul....varza toata lumea. nu am inteles nimic.
RăspundețiȘtergereEsti varza...
Ștergere