miercuri, 11 noiembrie 2009

Unghiile

Mda, totul a pornit de la unghiile ei, care mă hipnotizaseră. Nu erau doar frumoase, perfecte, excepţional de îngrijite; erau , fiecare în parte, câte un mic poem al fanerelor omeneşti.

Am eu obiceiul ăsta prost, să mă uit cu admiraţie vizibilă la ceva ce-mi place şi cu dezgust explicit la ce mă scoate din fire.

A observat imediat şi mi-a zis “Nu-s ale mele, vă plac? Sunt construite. E un fel de răşină specială, de lac, nu ştiu… se aplică, apoi se şlefuieşte. Dacă vreţi, vă dau adresa. E o artistă! Singura din Bucureşti care face aşa ceva.

Pe urmă s-a uitat la unghiile mele pe care mi le tai singură din clasa a doua, tot în acelaşi format ca pe vremea aia şi-a adăugat “Pur şi simplu v-aţi simţi alt om.”

Cred că am râs, în sensul că abia m-am acomodat cu mine aşa cum sunt, ce să mai încerc a fi alta şi i-am spus “Nu. Credeam că sunt de porţelan , ca ale lui Nuţi Udrea.
S-a luminat la faţă, a înflorit toată şi m-a întrebat “Şi dumneavoastră o admiraţi pe Elena? Oh, eu o iubesc! Şi frumoasă, şi inteligentă, şi cultivată… O minte fulminantă.

Parcă mă luase uşor cu ameţeală. Aşa păţesc dacă mă enervez brusc.

Nu, zic, n-o admir, o detest. Aşa că n-are rost să vorbim despre ea.”
Cum, doamnă?! Dar e cel mai bun om politic la momentul ăsta! Le dă clasă tuturor tăntălăilor de bărbaţi.”

M-am despărţit cu greu de unghiile ei perfecte şi mi-am târât privirea în sus, spre faţă, să văd mai pe îndelete şi locul unde sălăşluieşte atâta admiraţie. Când zic că mi-am târât privirea, n-o fac pe nebuna, chiar aşa am urcat de încet cu ochii de-a lungul braţelor şi umerilor ei, ca un teleferic pe deasupra pădurii , peste puful incredibil , gri argintiu , al hainei de blană.
Nu ştiu cât de rar o fi fost animalul în care era îmbrăcată, în tot cazul, bătea uşor reclama aia tâmpită cu “nu-i destul de pufos!”, fiindcă era mama pufoşeniei şi-a blănelii. Alt poem.

Deasupra gulerului uşor ridicat la ceafă şi răsfrânt la colţuri se afla un chip drăguţ. Drăguţ-drăguţ! Chiar frumuşel. Adică ce m-ar costa să recunosc că era frumoasă? Era!
Şi i-am zis foarte hotărâtă: “…Dar nu e ca Băsescu!”
A, nu! - a oftat ea.(Acum era şi frumoasă, şi serioasă.) Băsescu e un adevărat om de stat. E singurul nostru noroc. Şi dacă o să-l lase idioţii ăştia de parlamentari în pace, o să facă, în sfârşit, ceva pentru ţară.”
Vorbiţi serios?” , am întrebat-o.
Sigur că vorbesc serios, mi-a explicat ea, păi uitaţi-vă puţin în jur: tot, absolut tot ce am realizat noi până acum , i se datorează. Numai că noi nu suntem un popor disciplinat! Nu ştiu ce fel de pregătire aveţi dumneavoastră, dar eu am servit în armata română 20 de ani. Acum lucrez în privat. Şi regret. Sincer, regret că am plecat din sistem! Am fost medic militar, doamnă!”

Mi-a venit să fac “Uoaaaau!...”, dar m-am abţinut. Am ascultat-o pe ea mai departe, cum îmi explică logic, coerent, fără cusur, de ce e Băsescu singurul conducător potrivit. Cum a distrus încet dar sigur cuiburile de mafioţi. Cum e unicul patriot în viaţă. Cum îl ajută pe el formaţia militară să ia decizii bune, rapid. Că e consecvent, că are un plan bine precizat de luptă, asta nu mai zic…

Pe urmă a schimbat niţel tonalitatea, spre minorul armonic oriental şi patetic şi a pornit o şedinţă de întrebări retorice, cu glas mai ridicat: “De ce nu-l lasă, doamnă, să-şi vadă de treabă? De ce ţin cu dinţii de salariile lor? Ce ne trebuie nouă parlamentari? Oare când o să ne revenim?...Cu cine votaţi?”
"Cu Crin, zic şi-o dreg imediat: frumoasă haină!”
Da, zice şi ea, privindu-se drăgăstos. E unicat!... Trebuie să plec. Mă aşteaptă taxiul.”

Şi a plecat aşa cu venise, ca o boare parfumată şi pufoasă, plină de certitudini minunate.

19 comentarii:

  1. pleca pe drumul spre plescoi...
    si era aproape o stire...

    RăspundețiȘtergere
  2. ai uitat sa precizezi daca a cumparat cu reteta. Diagnosticul de pe reteta ar fi putut explica multe.

    RăspundețiȘtergere
  3. Renata, ce ai scris e fictiune? Daca da, ai mare talent!
    Daca nu: astia chiar umbla liberi pe strada?Pai cum sa-si piarda ei privilegiile? Sa intre ei in belea, pe la tribunale, chiar si daca fara consecinte?

    RăspundețiȘtergere
  4. oare armata sa fie cu ei?
    iarasi?
    pana cand?

    ma gandeam la armata de privilegiati. intrebare retorica.

    bine pus accentul, Renata.
    pe unghii si pe blana pufoasa.

    RăspundețiȘtergere
  5. cristian,
    ştirea nu trebuie verificată din 3 surse?!
    Din nefericire nu părea de pleşcoi. Părea de penthouse. De-ăla din vânzări anterioare.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ina,
    fără reţetă. Vitamine "de firmă". Şi alte prostioare.

    RăspundețiȘtergere
  7. Mihaela, mă pui într-o situaţie îngrozitoare!
    Să mint, să zic că e ficţiune, ca să am parte de aprecieri?
    Nu. E absolut reală. Cum suntem noi în carne şi oase, ea era în unghii şi blană.

    RăspundețiȘtergere
  8. Neveule,
    nu eu am pus accentul pe unghii şi blana pufoasă. Am lăsat accentul acolo unde l-am găsit.

    RăspundețiȘtergere
  9. Mă tem că unghii precum cele descrise de tine, Renata, ne vor înţepa gâtlejurile. Şi nici măcar nu era o prostituată... sau o drogată, acolo...

    Aş fi preferat să fie o ficţiune (ar fi fost, pe deasupra, încă un punct câştigat de tine la capitolul ,,calitate & acurateţe''), dar uite că realitatea (dură) bate bietele noastre iluzii.

    Trebuia să-i propui duduii un leac şi pentru dragostea asta bolnăvicioasă de Băsescu. Sau doftoriile contra bolşevismului nu mai au efect pe meleagurile noastre?

    RăspundețiȘtergere
  10. Nu era o "duduie",Florin. Era o distinsă doamnă.
    Mi-e teamă că nu aş fi putut născoci un asemenea personaj.

    RăspundețiȘtergere
  11. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  12. Nu stiam ca ai slabiciune pentru blanuri, Bubulino, tu cu modestia ta:))
    Ti-a fi povestit despre nutria pe care mi-a cumparat-o Imparstu' cand am fost in Creta.
    Superba, nu cred ca atarna la cantar mai mult de doua sute de grame. Cu doar 1000 de coco, iti vine sa crezi?

    RăspundețiȘtergere
  13. Zazanie, imi lipsesti, ce se intampla?
    Renata, care-i strachina in care a calcat?

    RăspundețiȘtergere
  14. N-am slăbiciune pentru blănuri, Zâzanie! Dacă ar fi să-mi îndeplinească peştişorul de aur nu 3, ci 100 de dorinţe, nu mi-aş aminti să trec blănuri şi bijuterii pe listă.
    Numai că blana cucoanei ăsteia era o adevărată operă de artă. Şi-i venea ca şi cum s-ar fi născut în ea. Întreaga cucoană , cu aerul din jurul ei, era o apariţie de vis. Abia când a deschis gura şi-au început să-i iasă gândurile în vorbe, am descoperit că mintea ei e plină de stârvuri din care rod şobolani şi gândaci.
    Aşa, o secundă, mi s-a părut că pe sub blană, pe sub pielea ei catifelată şi bine intreţinută cu cosmeticale de bună calitate, poartă o uniformă de gardian care bate şi schingiuieşte din pasiune. Înţelegi ce-ţi spun?
    Sunt convinsă că nu...

    RăspundețiȘtergere
  15. Zi bună, Neveule!...
    Să zicem că a încurcat borcanele, nu că a călcat în străchini.

    RăspundețiȘtergere
  16. Problema este ca eu mai vreau texte la fel de misto ca asta, asa ca FAC UN APEL LA RESPONSABILITATE (scuzati citatul) si va invit sa o scoatem putin pe Zizania din centrul atentiei, ca sa o lasam pe Renata sa se concentreze la scris. Renata, ai legatura!

    RăspundețiȘtergere
  17. Mulţumesc,Ina! Poate mâine.
    Mai e şi mâine o zi.

    RăspundețiȘtergere
  18. Imi pare rău, Renata, că perioada de şomaj tehnic mă rupe de internet mai mult decât aş vrea, împuţinându-mi timpul în care te pot vizita. Imi pare rău pentru mine, nu pentru tine, îmi pare rău că mă îmbogăţesc mai rar cu minunatele tale poveşti pline de tâlc şi atât de măiastru scrise.
    Citind istorioara ta, mă gândeam cum s-ar simţi un preşedinte normal, într-o ţară normală, dacă ar şti că grosul simpatizanţilor lui îl formează fauna de Dorobanţi şi mase ignorante care refuză democraţia, încremenite în modelul tătucului, perfect ilustrate de adunarea decăzută la starea de adunătură, dirijată de primarul Solomon.

    RăspundețiȘtergere
  19. Şomajul tău tehnic mă afectează şi pe mine, Florian! :)
    Referitor la întrebarea din final... cum s-ar simţi un preşedinte normal etc...
    Cu riscul că greşesc profund, totuşi asta e percepţia mea: Dorobanţiul nu votează şi puţin îi pasă cine e preşedinte. Am impresia că în Dorobanţi îşi fac veacul copiii controversaţilor oameni de afaceri care nu văd politica altfel decât pe o afacere, aşa-zisele noastre vipuri care-şi spun artişti/cântăreţi de succes neavând totuşi nimic comun cu arta scenică ori cu muzica şi o mulţime de dudui de viţă ignobilă care se pripăşesc pe lângă câte-un sponsor aflat la vârsta senectuţii şi-a cântecului de lebădă.
    Repet, poate greşesc, fiindcă am trecut de prea puţine ori prin Dorobanţi ca să mă edific asupra publicului care, aşa, fugitiv, arată ca o lume împăiată.
    Nu de dorobanţieri mă tem eu, ci de a doua categorie pe care o numeşti, aceea a dependenţilor de tătuc.

    RăspundețiȘtergere